grămadă de lucruri despre rasele de iepuri, îngrijirea lor și altele. Fiecare elev din clasa noastră își alesese câte un iepure și îi pusese un nume. Aveam grijă cum ne pricepeam mai bine. Eu îmi alesesem o iepuroaică cu blănița maronie, cu urechile albe și picioarele la fel. Era vioaie și foarte jucăușă și răspundea la numele de Țuca. Parcă o văd! Cum ajungeam la țarcul lor se apropia de mine și își aștepta porția de morcovi, pe care-i lua între lăbuțe și se apuca de ronțăit mulțumită. La fel ca mine, fiecare dintre noi avea în grijă câte un iepure. Treaba este că în fiecare zi a început să lipsească unul sau chiar doi iepuri. Atunci însă când se întâmpla să fie iepurele pe care îl iubeai, se făcea o întreagă tragedie în sufletul celui al cărui era. Spuneam profesorului, dar el nu avea nicio evidență. Asta era treaba paznicului de noapte, nea Nițor Trifan, care avea grijă și de iepuri. Începuserăm să-l bănuim pe paznic. Era destul de isteț și aveam motive să credem că dispariția iepurilor era legată de el. Și de comun acord ne-am propus să ne adunăm la cămin unde Angela DUMBR AV Ă 210 se rulau filme și în timpul filmului să trecem prin curtea școlii să facem de pază și să vedem cine vizitează iepurii. Adevărul e că aveam câteva bănuieli. Poate o vulpe de pe câmpuri sau chiar una cu două picioare, mai știi?! Și ne-am dat întâlnire așa cum am stabilit, la cămin. Dintr-o întreagă clasă am ajuns eu, prietena mea Vali, Mihai, Dumitraș și Vasilică. Când a început să ruleze filmul, am ieșit câte unul din sală, încet-încet să nu se prindă lumea și ca niște adevărați cercetași am plecat spre curtea școlii și ne-am ales ca punct de observație magazia de lemne. Am avut de așteptat destul de mult. Trebuia să ne încadrăm în timpul filmului pentru că eu aveam învoire pentru filmul românesc Pădureanca, care ne trebuia și la examen. Când era vorba că ceva îmi folosește pentru școală, mama era de acord chiar și în situația în care veneam mai târziu acasă. După ceva așteptare, am văzut că se apropie de cușca iepurilor două umbre. Pe paznic l-am recunoscut imediat și puțin mai târziu pe un vecin din spatele școlii. A, deci asta este, în curtea școlii se face trafic cu iepuri. Inima îmi batea repede ca la iepurii din cuști, care de frică se înghesuiau unii în alții. Probabil că ei știau despre ce este vorba. – Pe care-l vrei? a spus paznicul. – Pe ăla gri, mai gras, am auzit vocea cumpărătorului. – Cât costă? a întrebat vecinul. – Zece lei, a spus paznicul. După ce s-a facut plata și marfa dată, noi am ieșit din ascunzătoare și nici nu am apucat să spunem ceva, că paznicul a început să strige cât îl ținea gura. – Săriiiiți! Hoții, hoții! Noi, speriați, am început să ne scuzăm că n-am venit să furăm, ci ca să-l prindem pe cel care fură iepurii. Am văzut că dispare în fiecare zi câte unul doi. – Ieșiți să vă văd! Cine sunteti? Aha, voi sunteți! Și ne-a spus numele fiecăruia. – Deci voi erați cei care furați iepurii?! Prin ochii mei 211 Când m-a văzut și pe mine, s-a mirat puțin pentru mă știa mai cumințică și ne-a zis să facem un plan în care să nu aibă de pierdut nimeni. – Uite cum facem, a spus el. Eu nu vă spun la profesori și nici voi pe mine! Dar ca să fie o înțelegere, a spus el, o să facem așa, la toți cei care ați fost în seara aceasta aici o să vă dau un iepure acasă, chip că vine vacanța și ca să aveți grijă de ei toată vara. Așa trebuie să știe părinții voștri. Mâine alegeți și îmi arătați pe care îl vreți. Eu am ales-o bineînțeles pe Țuca. A doua zi când am ajuns la școală, ne-am apropiat de cuștile iepurilor care mustăceau, semn că știau ce se întâmplase. Ne-am ales fiecare iepurele și i-am arătat paznicului pe care-l vrem. Seara ne-am trezit acasă cu darul în sac. Ai mei sau bucurat mult, dar mai ales surorile mele mai mici. Tata i-a făcut o cușcă și aveam grijă de ea toți din casă, cum apucam. Țuca era răsfățata familiei. Ajunsese să-și aleagă mâncarea după preferință. Întâmplarea a fost atât de hazlie, iar noi, care știam ce se întâmplase, pufneam în râs chiar și numai când ne uitam unul la altul. Nu s-a aflat niciodată despre această poveste, dar afacerea lui nea Trifan prospera din ce în ce mai bine, dar și noi căpătaserăm curaj. Paznicul nu mai putea să ne facă nimic, aveam mediile încheiate și începuserăm și noi să avem pretenții, ba mai aveam nevoie de încă o pereche de iepuri, și tot așa!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *