La un pahar vorba!
Tolănită pe șezlong ascultam cum valurile se loveau de țărm.
In dimineața aceea îmi era de ajuns doar
atât să ascult. Într-un baldachin mare și sub o umbrelă uriașă chiar pe malul mării ascultam toate șoapte1e…și vocile uneori chiar strideñtë.ba de bucurie și chiar vocea mai ridicată a unei mame certându-și băiatul că se duce prea
la adânc in apă.
Era prima zi de plajă din vara aceea și căutam să fac ușor contactul cu marea…și să intru în atmosfera și șoaptele ei.
Mă lăsam mângâiată de briza mării nu prea fierbinte prin umbrela care acoperea totul de jur împrejurul nostru. Ne făcuserăm o relație cu băiatul cu șezlongurile și de fiecare dată când ajungeam la mare îl găseam în același loc…și ne întâlneam aproape în fiecare zi cu aceeași oameni. Pe lângă noi erau familii cu copii și chiar în fața noastră o familie numeroasă de țigani( folosesc acest acest cuvânt care îmi sună mai bine în urechi decât romi). Cu ochii închiși doar atât cât să întrezăresc norii care se jucau cu pescărușii parcă de-a v-ați ascunselea și ascultam și ce vorbeau cei de lângă noi. Vecinii vorbeau tare despre momentele imediate masă ,grija de cei mici și își făceau planuri pentru toată ziua. Savuram aceste momente a dimineții și mă bucuram că sunt prietenoși, veseli și deja simțeam atmosfera de vacanță.
Și în rutina începerii unei zile de plajă deja în mintea mea își făceau loc alte întâmplări și momente care se strecurau ușor și își cereau dreptul de a fi spuse și chiar dacă eram la mare cu căldură ,soare, valuri, bălăceală , la poarta gândului a bătut cioc, cioc o amintire despre o iarnă grea din tinerețea noastră. Și era chiar în prima zi de Crăciun când împreună cu familia am plecat în ospeție la nașii noștri .așa cum se obișnuiește..
Tineri încă și fără minte, ca să zic așa, am plecat spre nași cu mașina, Am vrut să ne dăm mari într-un fel, abia ne cumpăraserăm o mașină nouă. La început a fost totul bine, doar se mai întâmpla câte un alunecat, patinat și cum soțul meu, era un șofer bun și nu mă temeam că nu ne descurcăm. Casa nașilor era așezată într-un cartier mai mărginaș al orașului și nu prea se lăudau cu străzi prea bune.t Era mai mult ca un drum de țară și destul de rău când era uscat, darmite acum în plină iarnă, când nămeții ne întreceau în înălțime. Pe mijlocul ei se făcuse o potecă pe unde puteau trece căruțele și mașinile. Însă pe vremea aceea nu văzuserăm nicio mașină pe vremea aceea nu era nicio mașină pe stradă. La un moment dat după alunecări și patinat mașina a intrat cu o roată într-un ochi de gheață și am rămas blocați acolo, î n mijlocul drumului. Acum e acum, soțul era tânăr și destul de puternic, dar cu toată opinteala lui n-a reușit să clintească mașina niciun milimetru din locul în care se proptise.
Eu aveam mâinile legate într-un fel dea fiica noastră, care nu se dezlipea din brațele mele …și chiar și așa, nu aș fi putut să-i fiu de folos ne venea în ajutor ,dar nici pomeneală de așa. Treceau pe lângă noi noi bărbați și femei uitând-se uimiți și mirați de cum reușisem să intrăm în acel ochi de apă. Vedeam cum de pe la geamuri ne urmăreau ochi curioși. Spre bucuria noastră am văzut cum de la deal se apropia de noi un gospodar dintr-o curte, iar când s-a apropiat mai aproape am văzut că avea o lopată în mână și pe cap avea o pălărie mare, neagră din stofă și așa ne-am dat seama că era țigan.

-Hai, noroc! Ne-a salutat prietenos.
-Văd că aveți nevoie mare de ajutor și cred că mă primiți să sar în ajutorul vostru, chiar dacă pielea mi-e mai negruță a spus râzând cu toată gura pe sub mustața neagră răsucită ca două coarne de melc. I-a spus soțului…
-Hai, tinere urcă la volan, iar el cu lopata arunca zăpada de sub roțile mașinii și apoi cu un…Heiruppp de s-a auzit ca un ecou peste tot cartierul a împins mașina din spate și motorul a pornit vesel. Vecinul a dat mâna cu soțul meu bătându-l prietenește pe umăr și-a luat pălăria de pe cap și ne-a salutat spectaculos. Poate de atunci sau din copilărie sau chiar din cartierul unde am lucrat ani de zile la o școală într-un cartier de turci și țigani turci, am simțit oarece apropiere față de ei, ba chiar zici că eram dintre ei și culmea este că semănam cu o turcoaică sau mi se trage din locul unde am copilărit când prin sat veneau țiganii cu corturile colorate. Copil fiind așteptam acest moment când veneau țiganii nomazi în satul nostru. Cum auzeam tropăitul cailor și căruțele lor încărcate cu ceaune
cazane, copiilor lor îmbrăcați colorat și de pe unde eram alergam în urma lor cu picioarele goale fericiți si fără nici o grijă, mergeam după ei la marginea satului acolo unde se așezau. În fiecare zi de câteva ori pe zi dădeam târcoale corturilor și urmăream viața lor.
Cel mai tare mă fascina coloritul hainelor, vorbele lor cântate și viața liberă. Trăiau în corturi cu focurile aprinse pe lângă care țigăncile se poroiau pe lângă cazane făcând mâncare pentru atâția puradei, cum le zicea țiganca bătrână. La joacă ne amestecam între noi și făceam un contrast minunat între băștinașii blonzi de pe malul Dunării și negruții veniți prin locurile noastre de prin toate colțurile lumii.
Dintre toți puradeii din șatră m-am împrietenit și apropiat de un băiat cam de vârsta mea și cu niște ochi negri care te pătrundeau și parcă mă vrăjeau. Ochii lui erau ca o mură coaptă în soarele din august și totuși avea nume de primăvară, Ghiocel îl chema pe țigănuș. Ne împrieteniserăm și nu ne uitam la ceilalți, făceam abstracție de ei…ne luam de mâini și ne învârteam ca într-un vârtej până amețeam ca într-un scrânciob…Și după ne trânteam pe iarba de pe islaz, obosiți și respirând repede după joaca noastră copilărească și ne uitam spre cerul liber bucurându-ne de tot ce era în jurul nostru .MĂ fascinau ochii și zâmbetul lui misterios și am ținut minte mulii ani ochii aceea de mură coaptă…Și mai ales astăzi când sunt la mare…Numai că fată de atunci, familia de țigani nu mai sunt ca cei din copilăria mea. Acum era o familie de țigani vechi mai moderni decât atunci. Am găsit totuși o asemănare între ei, la fel ca atunci demult sunt tot grămadă cu fii, fiicele, nepoții, nepoatele, prietenii. La loc de cinste, țigăncile mame, cu fustele colorate, lungi și crețe, cu părul prins cu clame strălucitoare într-un coc bogat prins la spate. Tinerii îmbrăcați moderni, iar nepoții mai mult pe lângă bunicii care-i luau în spate și-i duceau în apă și acolo se jucau fără să se mai înțeleagă…cine e bunicul, cine e nepotul…râdeau cu toată gura la soare și se bălăceau împroșcând apa în toate părțile…
Lângă baldachinul unde se odihneau pirandele, la o masă rotundă trona o sticlă cu vin roșu și pahare și tot felul de bunătăți pentru cei mici.
Stăteau să zic așa la un pahar de vorbă și își aminteau de vremurile mai dinainte. Tiganii își depănau amintirile
,iar un ospătar de pe plajă nu prididea să răspundă comenzilor. Vorbeau tare și așa cum stăteau pe șezlong, poveștile lor parcă veneau de undeva din alte vremuri. Țigăncile stând turcește alături de ei și cu ochii mijiți îi priveau cu dragoste.
Tinerii se bălăceau in mare, se auzea hârjoneala lor și invitația către bunici să intre și ei în apă. Ei însă nu aveau timp decât pentru amintirile lor…pufăia fiecare dinr-o lulea și, eu curioasă le ascultam poveștile pe fundalul zgomotului de la valuri, croncănitul pescărușilor atunci când mai găseau câte un peștișor sau ceva de mâncare, chiar de pe plajă. De pe șezlongurile din apropiere așezate unul lângă altul se auzeau râsetele copiilor din apă și țipetele lor de bucurie la atingerea cu apa rece. Mai de departe se auzea o voce tare…
-Vând porumb, vând …
-Cine mai dorește, cine mai poftește…iar ei își depănau amintirile, nestingheriți de nimic din jurul lor…
-Hei, frate …ce viață… a început unul din ei…într-un moment când sufletul era în armonie cu cerul, cu marea, cu valurile, cu vinul care picura bucurie în amintirile țiganului. Celălalt cu ochii în pământ și parcă trezit deodată și-a îndemnat tovarășul de-o viață.
-Hai, noroc frate!
-Și să ne țină Dumnezeu sănătoși și să-i mai aducem la tradiții pe cei tineri. Nu vezi că țiganii de acum s-au schimbat?
– Măi, frate au mai rămas puțin țigani adevărați.
A trecut viața pe lângă noi fără să simțim ,măi omule…
-Ce vremuri grele am mai avut, dar frumoase și uită-te și la pirandele noastre…noi nu am trăit degeaba și uite ce de tineri se ridică după noi.
-Cu aste două mâini am făcut toate, uită-te ce bătătorite sunt de cât am bătut fierul. Se însera și cu ochii închiși îi ascultam fascinată. Pe plajă numai rămăsese multă lume.
Tinerii se retrăseseră la hotelul unde erau cazați, iar țiganii rămăseseră la hotelul unde erau cazați, iar țiganii mai depănau amintiri.
-Măi, frate, chiar și fiii noștri nu mai sunt ca noi, trebuie să-i împingi de la spate ,iar țigăncile tinere sau schimbat mult, nu mai sunt ca ale noastre stânci lângă noi…și-au schimbat și portul.
-Of, of, măi frate toate se schimbă…
-Uită-te și la noi…unde este tinerețea noastră, unde-i părul nostru negru și mustăcioara ca pana corbului după care se dădeau în vânt, pirandele noastre.
=Și uite și la ele…a dat din cap și s-a uitat la țiganca lui cu dragoste.
Din melancolia vremurilor, de mult uitate ,i-au adus la realitate un băiețel negruț care l-a invitat.
-Hai ,măi Baromir, pui mic la bunicul în cârcă și s-a ridicat mândru și fericit de datoria pe care o avea față de familia lor și au intrat în apă bunic și nepot. Țigăncile de pe mal îi priveau cu drag pe oamenii de lângă ele cu care au trăit ani buni împre cu bune și rele, dar cu iubire.
In seara aceea pe malul mării, se auzea zbuciumul mării, vocile țiganilor mulțumiți de viața lor și ciocnitul paharelor…
-Hai, măi frate să bem un pahar cu vin și să ne trăiască familiile.
De undeva d1n depărtare se auzea un cântec de dragoste.
-Știi ceva frate…hai, să petrecem și să ne amintim de vremurile noastre.
Târziu în noapte, așa cum ne obișnuisem ne plimbam pe malul mării și trecând pe locul unde făceam plajă în fiecare zi, i-am văzut pe țigani cu țigăncile lor ascultând cântece și chiar murmurând acompaniați de un lăutar la acordeon…
Și m-am gândit la ei…
Oamenii aceștia, țiganii care petrec au trăit frumos!