Cufărul cu amintiri!!
AHO, AHO, PRIMIȚI CU AMINTIRILE?
Angela Dumbravă,Proză scuttă,Tulcea
Nu îmi aduc aminte să fi avut brad împodobit când eram
mică, nici la bunica, mama, mătușile, nașele, vecinele, dar
aveam destule bucurii care ne umpleau sufletul.
Și atunci mă bucuram de multe, de poveștile pe care mi le
spunea bunica, apoi mama despre nașterea fiului Iisus Hristos,
despre bunătate, despre cum te ajută Dumnezeu când faci un
bine și în perioada aceea aveam atâtea bucurii simple.
Colindele, Bună Dimineața la Moș Ajun, mersul cu Vecera pe l
a nașele mele, Uratul și Sorcova.
Așteptam cu nerăbdare să vină dimineața după ce toată
noaptea mă întorceam de pe o parte pe alta și în minte îmi
făceam fel de fel de scenarii. Oare ce primesc? Se bucură
cutare vecină dacă merg la colindat? Dar oare cine mai merge cineva
din mahala? Dacă mi-o ia înainte? Mă trezeam de dimineață, ca
să fiu prima care anunță oamenii dragi că este ”„Moș Ajun” și
astfel nimeni nu-mi strica bucuria: nici gerul, nici nămeții de
zăpadă, doar că mă cam speriau câinii care mă lătrau prin
curțile pe unde intram, deși știam că într-o astfel de zi erau
legați.Până la urmă, mă gândeam eu, ca să-mi fac curaj își
făceau și ei datoria.
Prima casă pe care o colindam era a noastră! Mama, de
fapt, voia să vadă dacă știm colindul, ca să nu ne facem de râs
pe la alte case și, după ce mă asculta, îmi punea în traistă
primul colăcel și măr, ca să am spor la adunat și întotdeauna
îmi mai dăruia o căciulă, un fular, o pereche de mănuși împletite
din lână colorată. O vedeam că în perioada postului,
după ce își termina treburile prin curte, deșira ilice vechi,
căciuli, flanele,pe care le făcea gheme pe culori și când ne
împletea câte ceva,le asorta în culori și modele numai de ea
știute, după cum credea că ni se potrivește la fiecare. În
perioada de iarnă, dar mai ales în apropierea Crăciunului, ne
cocea multe dulciuri, minciunele, pișcoturi, plăcintă, dar după
mine dulcele mai acătării erau halvaua, turta dulce, spiralele,
napolitanele pe care le cumpăra de la magazinul din sat. Niciun
dulce copt în casă cu care ne obișnuiserăm nu se compara cu
cele cumpărate de la magazin!
Vedeam că mama, încă din toamnă pregătea, pentru zilele
de colindă, stafide. Punea la uscat în podul casei struguri negri
și albi aromați pe care-i înfășura în hârtie și pe care-i lega de
grindă și-i lăsa la uscat. Învelea în ziare gutuile așa cum le
desprindea de pe creangă chiar cu puful pe ele și în săptămâna
colindelor le aducea din pod și le punea la fereastră. Mirosul de
gutuie care ne amintea de toamnă, gerul iernii, mirosul de copt
în casă, graba cu care mama își termina treburile prin bucătărie,
vizita unei vecine să ceară ceva de care a uitat să cumpere de la
magazin și printre altele, în treacăt, spunându-i mamei că
vecinei nu i-au ieșit colacii sunt tot atâtea amintiri care îmi
bucură sufletul! Noi, copiii, abia așteptam să vină mai repede ziua
când mergem la colindă. Tata, și el cu treburile pe-afară,
tăia lemnele de foc, dădea mâncare la văcuțe sau era invitat la
gard de un vecin la o țuică fiartă, aducându-și aminte de Crăciunurile de altădată.
Eu îi dădeam ultimele lecții surioarei mele mai mici,
căreia nu-i intrau în cap cu niciun chip, ultimele rânduri de la
Bună dimineața, dar trecea în shimb repede la ultima frază de
la colind, pe care o spunea cu ochii sclipindu-i de bucurie: „Ne
dați ori nu ne dați, pâine cu cârnați!” și „Scoateți punga și
dați bani!”
Eu însă am avut mare noroc că am avut surioare mai
mici, pentru că a trebuit să merg cu ele pe la case cu obiceiurile
de iarnă, chiar și când eram la liceu. Trebuia ca cineva să le
ducă pe cele mici pe la vecine, nașe, prietenele mamei și
fiecare se gândea și la mine, că mi-ar prinde bine un bănuț ca să-mi
cumpăr câte ceva.
Așa că, pe lângă surorile mele, îmi făceam și eu provizii
destul de consistente. Fiecare se gândea, că nu se cădea, ca unei
fete de liceu să-i dai bani ca la cei mici.
Erau și atunci oameni mai săraci în sat, dar mama ne
spunea: „Să nu cumva, mamă, să nu vă duceți și pe la ei, chiar
dacă nu are ce să vă dea, că trebuie și ei să se bucure într-o zi
atât de sfântă, că și așa sunt bătuți de Dumnezeu!” Întotdeauna
Crăciunul este sărbătoarea iubirii, a mângăierii, a împlinirii, a
liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Crăciunul atunci cu
bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de puf până la
Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele
Fecioarei Maria, cum ne povestea mama. Sau eu m-am lăsat în
seara aceasta în vraja Crăciunului din copilăria mea?
Sărbătorile din anul trecut , dar mai ales Colindul când
sau perindat prin curtea noastră cete de copii din tot orașul, m-au dus
cu gândul la vremurile din copilăria mea, când și eu,copil
ca și ei acum, mergeam cu colinda prin tot satul, fără teamă de
câini. Bine, ne mai speriam de câte o ceată de băieți care ne
luau torbițele cu dulciuri, dar strângeam repede altele.
De data aceasta însă o să povestesc despre o seară mai
specială de Ajunul Crăciunului, când am plecat cu colinda prin
sat cu prietena mea, Vasilica, care venise în vacanță la sat de la
Tulcea la bunica ei, mătușa Paraschiva.
Mama ne-a atras atenția că nu se mai cade să mergem cu
colinda, că deja suntem mari și că s-ar putea întâmpla ca în loc
să primim daruri, să ne pună lumea la treabă prin curte.
Așa era atunci, dacă erai mai mărișoară, fetele nu mai
mergeau cu colinda, iar eu atunci eram tocmai în acea perioadă.
Însă gândindu-ne la un venit pe care puteam cu ușurință să-l
strângem, ne-am hotărât să ne asumăm riscul și să mergem. Și
ne-am făcut planul!
Mai întâi ne-am propus să mergem pe la mătuși, vecine,
nașe, bunici și am așteptat să se însereze repetând colindul și
nu orice fel de colind, ci unul vechi și foarte lung, Valerom și
flori de măr!
Am luat câte o trăistă pentru fiecare și am început să
colindăm de la capătul satului din mahalaua noastră și prima
casă unde am intrat a fost la mătușa Gafița.
Pentru că vecinele mă cunoșteau, eram primită cu drag în
casa lor și dacă am văzut că ne merge, am început să colindăm
la rând peste tot în sat. Însă treceam cu vederea, când la câte o
casă ne mai luau peste picior, că ar avea ceva treabă pentru noi,
dar ne făceam că nu ne prindem și plecam mai departe cu colinda,
mai ales că aveam o colindă lungă și deci nu ne câștigam
banii pe nedrept.
Și cu cât înaintam prin sat, traistele se umpleau, bănuții
se strângeau în buzunarul cusut pe dos la pieptarul cu care
eram îmbrăcată.
Mai aveam doar câteva case și terminam de colindat
aproape tot satul când am ajuns și la poarta nașei Ioana.
Încercăm să deschidem poarta, dar era închisă și am
început să strigăm: „Nașă Ioană, nașă Ioană!”, dar nu ne
răspundea nimeni. Ne ridicăm ușor pe vârfurile picioarelor și
din casă se vedea lumina din bucătăria de iarnă, în care erau
adunau toți. Atunci mi-a venit ideea să sărim gardul, că știam
că nașa ținea câinii legați. Prima am sărit eu că doar eram la
nașa mea, Vasilica mi-a dat traistele cu ce adunaserăm și s-a
urcat și ea pe gard să sară în partea cealaltă, dar când a prins
mai mult curaj ca să sară jos, poalele rochiei cu care era
îmbrăcată i s-au agățat de o scândură și așa cum era agățată de
gard, rochia a început să pârîe și în final a ajuns jos, dar cu
poalele ferfeliță. Cu pași șovăitori am început să ne apropiem
de bucătăria de unde venea lumina și am început din nou să strigăm,
dar de data aceasta cu vocea din ce în ce mai slabă.
„Nășică Ioana, nășică Ioana!”
Când să ajungem aproape de ușă, a ieșit de undeva din
spatele casei un berbec. Doamne, știam cum arată un berbec,
dar ăsta era uriaș și cu o viteză cum nici nu mi-am închipuit ne-a
trântit la pământ și a început să ne împungă cu coarnele lui
răsucite, când pe una, când pe alta. Dacă mai devreme nu mai
aveam voce, acum am început să zbierăm cât ne ținea gura de
au ieșit toți din casă speriați de ce se întâmpla în curtea lor.
Ne-au luat în casă, speriate și albe la față ca varul, dar și nășica era
la fel.
Nașul repede s-a dus la vecina lor, baba Chilina, și a
adus-o acasă să ne descânte de sperietură. Ne-a dat să bem apă
din patru colțuri ale cănii și apoi ne-a așezat lângă plită să ne
încălzim. Apoi ne-au omenit cu ce aveau mai bun prin casă și
ne-au pus în torbe destule dulciuri, ca să fim mulțumite, și un
bănuț destul de mare care ne-a făcut „ochii cât cepele”. După
care, ce-i drept, ne-a mai trecut spaima și am început să gândim
mai pozitiv.
Adevărul că darurile și primirea pe care ne-au făcut-o au
ajutat mult și parcă ne-a mai venit inima la loc și am dat-o în
râs, dar, după mine, era cam „râs cu plâns”.
După ce ne-am mai liniștit, nașul nu ne-a mai lăsat să
plecăm singure acasă și ne-a dus până la poarta casei.
Cu toate că mai aveam ceva case pe unde să mai
colindăm, nu ne mai gândeam la asta, bucuroase că am ieșit
întregi din coarnele berbecului.
Am ajuns acasă, dar ne-am hotărât să nu-i povestim
mamei întâmplarea cu berbecul și despre sperietura pe care am
tras-o. Am intrat în camera unde dormeam, am numărat banii,
am împărțit frățește dulciurile și câștigul, am ajutat-o pe
prietena mea să-și coasă rochia să nu vadă nimeni și încă speriate,
ne-am pregătit de somn.
Și în noaptea aceea, în visul meu, se făcea că am colindat
prin tot satul, dar cum ne apropiam de ulița nașei ne fugărea
berbecul cu coarnele lui răsucite.
Și, în coșmarul din visul meu, berbecul nu numai că ne
fugărea, ba chiar ne-a luat și darurile primite cu care și-a
împodobit coarnele!
Aceea a fost ultima mea colindă din copilărie!
Îmi place
Comentează
Distribuie
