AȘA ERAU ROMÂNII PE CARE I-AM CUNOSCUT EU

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Era frig, zăpada gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată… Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…

Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea, curățenia, bucuria, peisajul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în dansul lor jucăuș spre noi, copiii… și în bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri: plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de zăpadă… și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergică pentru oamenii de zăpadă, și colindele, Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite…

Dar primăverile… Morena, vântul care bătea dinspre mare și aducea moină, ploi și… aducea primăvara.

Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o adiere de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cântecul zecilor de păsări… și zilele ei frumoase când adulmecam cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proaspătă, primii muguri de flori, cu cerul senin ca cel al ochilor bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.

Veneau apoi verele… Cu vacanțele ei lungi, cu joaca de dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la marginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala noastră între ceata de La Vale şi ceata de La Deal pentru apăra-rea locului de joacă.

Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de dascălii noștri, de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…

Am crezut întotdeauna că Dumnezeu și-a trimis o ceată de îngeri în satul nostru ca să ne protejeze.

Am să povestesc astăzi despre înțelegerile nescrise dintre oamenii de bună-credință de atunci, care bat toate semnăturile, judecățile, procesele verbale și martorii din ziua de astăzi.

Trăiam în satul meu, de pe malul Dunării, fericită printre ai mei: bunici, mătuși, unchi, verișori, nași, vecini și prieteni.

Fiind din fire foarte curioasă, urmăream cu atenție ce se întâmpla în jurul meu și învățam ba de la unul, ba de la altul și încercam să deslușesc ițele încurcate despre legătura dintre oameni, despre buna vecinătate, despre cuvântul dat care era literă de lege atunci sau despre ajutorul dat, dar cu măsură, celor care au nevoie, despre bunătatea pe care o împărțeau celor care aveau nevoie și despre siguranța pe care o simțeam în preajma celor lângă care trăiam.

Nu știu ce-i făcea pe oamenii de atunci să fie atât de înțelepți, de buni, de omenoși și de ospitalieri! Aveau câte șapte sau opt copii sau chiar mai mulți și unii dintre ei aveau și pământ puțin, dar dacă nu aveau destule alimente pentru ei și animalele din curte și nu le ajungeau până în primăvară se duceau cu încredere la orice om înstărit din sat și printr-o înțelegere nescrisă băteau palma și toată lumea ieșea din iarnă și necazuri. De acolo, din satul meu, am învățat că dacă dăruiești, primești întreit!

Și am văzut și am învățat multe!

Doar dacă treceai pe lângă poarta unui om din sat te invita fără niciun motiv să-i vezi casa, să-i guști vinul abia stat din fiert sau duminica de la biserică erai invitat la masă.

Și căsătoriile dintre tineri erau făcute tot prin vorbă bună. Tinerii care se iubeau se întâlneau cu părinții, vecinii, nașii, bunicii și stabileau împreună cheltuielile și ce avea de făcut fiecare dintre părți la nunta tinerilor. Prezența numeroasă a oamenilor la nuntă, dărnicia celor care dădeau chiar un loc de casă pentru tinerii căsătoriți, unde să-și clădească noul cuib, și doar așa, ca să le meargă bine.

Nu mai spun de grija pentru bătrânii care nu aveau sprijin sau pentru copiii săraci și ajutorul cu clacă la construitul caselor celor tineri.

Între acești oameni am crescut eu, surorile, verișorii și prietenii mei. Mă gândesc acum cu înfrigurare și mă întreb unde sunt acei oameni?

Sunt sigură că mai suntem mulți români ca atunci.

Cred că e ușor să fim buni, prietenoși, omenoși, ospitalieri, înțelepți și să ne păstrăm credința din străbuni!

La mulți ani, dragi români și românce, oriunde ați fi!