MITURI ÎMPLETITE CU REALITĂȚILE LOCULUI

Trăind pe malul Dunării, am crezut că satul dintre ape, unde am

văzut lumina zilei, este mai altfel. Poate de la întinderile de apă, poate

fiindcă nu văzusem și alte locuri sau poate satul era fermecat! Oricum

ar fi, acolo am auzit cele mai fascinante povești adevărate sau invent-

tate. Satul și poveștile lui fermecate mi-au legănat copilăria, mai ceva

ca o barcă pe valuri. Acolo ascultam tot felul de povești despre împă-

rați, zâne, sirene, ba chiar despre monștri, căpcăuni și balauri. Cele mai

multe mi le povesteau bunica, mătușile, iar mai târziu, mama. În serile

de iarnă se adunau toți în camera unde se făcea focul și, în timp ce focul

troznea în sobă, pe mine mă lua moleșeala și între somn și curiozitate

o auzeam pe mamă cum povestea:

…Că în adâncurile Dunării trăia un șarpe-monstru. Se știa de el de

multă vreme chiar și în copilăria ei se auzea despre asta, numai că avea

obiceiul ca din când în când și mai ales vara, să iasă la suprafață și acolo

unde vedea că sunt copii care se scăldau în Dunăre nesupravegheați de

părinți, lua pe primul pe care-l prindea cu el în adâncuri și din ziua

aceea nimeni nu mai știa ce se întâmpla cu acel copil, că nu se mai

întorcea niciodată acasă. Și eu făceam ochii mari și speriată o întrebam:

Oare de ce-i lua cu el, mamă?

– Draga mamei, cine știe ce obiceiuri avea monstrul! Poate-l punea

să muncească pentru copiii lui sau să lucreze pe lângă palat sau chiar să

facă alte și alte treburi mai grele pentru copii sau îl închidea în pivnițele

lui fără să vadă lumina, ci doar câte un peștișor speriat care se rătăcise

pe acolo. În timp ce ascultam, mă gândeam că de multe ori vara făceam

baie în Dunăre, dar fără să mă vadă nimeni… Ce bine că nu m-a luat

monstrul, mi-ar fi fost tare dor de casă și de ai mei! Mi-am pus în gând

totuși să fiu mai atentă când începea scăldatul vara.

Adevărul era că pentru mine și ceilalți copii era o bucurie scăldatul

și mai ales atunci când nu erau de față părinții. Și cum eram inventivi,

alegeam pe unul dintre ei care ne păzea de pe mal ca să vadă încă de

departe când se apropia monstrul, iar noi ceilalți ne bălăceam în apă ca

niște peștișori, săream, chiuiam și ne scufundam în apă fără teamă de

nimic, siguri că aveam paza noastră pe mal. Când se întâmpla ca cel de

pe mal să vadă valuri pe Dunăre fără să treacă nicio șalupă și valurile

se mișcau spre noi, striga: „Șarpeleee!!” și toți ieșeam speriați, țipam

și, când credeam că trecuse pericolul, bâldâbâc din nou în apă și ne

bălăceam până la altă comandă: Șarpele! Și mă gândeam că acest joc ne

speria și bucura în același timp, era fructul oprit…

Și în alte seri alte povești chiar mai spăimoase, despre Fantoma

Miresei care hălăduia prin sat și mai ales la o casă părăsită… Povestea

miresei era una tristă. Se înecase în Dunăre chiar în ziua nunții ei, cu

toți nuntașii care erau cu ea în barcă. Sau despre vrăjitoarele din sat care

puteau să ia mana de la vaci, să ologească păsările, să pocească omul, să

lege cununia tinerilor și câte altele… cum spunea bunica sau altădată

mama că cel mai bine era să se ferească de ele…

Îmi amintesc că de la bunica maternă, Ioana, am învățat să citesc

semnele care se arătau pe Cer, Pământ și Dunăre. Și nu citea din cărți,

ci îmi arăta chiar atunci când se întâmpla ceva. Și încă după atâta vreme

parcă o mai văd pe bunică prin curte sau grădină cu un bețișor pe care-l

avea în mână și îmbrobodită cu un batic înflorat legat de-a moda dacă

era vară sau cu gearurile ei din toate culorile dacă era primăvară sau

toamnă, iarna nelipsita bertă călduroasă împletită chiar de ea pentru

iernile geroase de pe la noi. Peste hainele cu care era îmbrăcată potri-

vite anotimpului, avea întotdeauna și nelipsitul șorț legat la brâu. Era

nevoie de el pentru că în orice moment pregătea ceva de-ale gurii și mai

ales nepoților. Și așa cum era prin curte se uita pe cer și ne spunea celor

care eram pe lângă ea, deși de fiecare dată se întâmpla ca singura care

rămânea pe lângă ea să fiu eu, care-i sorbeam cuvintele din gură.

– Vezi norii aceea întunecați, cât de aproape sunt de pământ? Să știi

că sunt semne că o să înceapă ploaia cât de curând. Hai mai repede să

băgăm puișorii la adăpost. Și nu aștepta să o ajute cineva, că se și apuca

să-i strângă în poala șorțului, dacă mai scăpa din șorț câte unul mai

năzdrăvan care se îndepărta de cloșcă, aici era treaba mea, care eram

mai iute de picior și puteam să-l prind pe neastâmpărat. Sau altădată ne

arăta pe cer norii care se plimbau de colo-colo. Și tot bunica era cea care

ne îndemna să o ajutăm să pună repede totul în ordine că venea furtuna.

De la bunică, am aflat încă o poveste (mai mult o legendă) care mi-a

înfiorat copilăria. Se spunea că Spiritul Dunării la un anumit interval

de timp își cerea tributul un suflet de om drept sacrificiu. În noaptea

aceea Dunărea se zbătea, vuia, freamătă, gemea, se învolbura. Era bine

ca atunci să nu ieși din casă pentru că erai ademenit de o fată frumoasă

care te lua cu ea și nu te mai întorceai acasă. După ce Spiritul Dunării

își lua tributul, apele ei se linișteau. Despre oameni care nu s-au mai

întors niciodată am aflat de la mama, bunica și mătușile ei. Tot de la

bunică am învățat când era Dunărea supărată să-i citeasc starea după

culorile pe care le avea în anumite momente. Ca o profesoară ne spunea

nepoților adunați pe lângă ea:

– Când o să vedeți că apa Dunării are culoarea verde smarald sau

spre verde cenușiu să știți că nu e de glumă cu ea atunci. E foc de supăr-

ată! Când este așa, cel mai bine este s-o ocoliți și chiar să nu-i stați în

cale. Acuma, dacă mă întrebați de ce este supărată, chiar nu știu ce să

vă spun! Mai știi, poate își trăiește și ea viața sau cine știe ce taine se

ascund în adâncurile ei, ca și în viața omului. Poate că în timpul înde-

părtat a fost fiică de împărat și a fost blestemată să se prefacă într-un

fluviu sau în adâncul ei se întâmplă lucruri pe care nu le poate înțelege

și stăpâni… și atunci se învolbură, se zvârcolește și se zbate ca omul

cuprins de necaz. Dar și ea avea supărările ei și atunci cel mai bine era

să nu stai în calea ei.

Știam încă de mică să mă ferească de apă și mai ales atunci când era

frumoasă. Auzeam că a dispărut un om din sat sau se găsea câte un îne-

cat adus de ape din alte locuri de pe malul Dunării. Ne bucuram că nu

era de la noi din sat, chiar dacă ne părea rău și de oamenii străini. Când

se găseau oameni înecați aduși de Dunăre pe drumul ei lung de la văr-

sare și până în satul nostru și dacă nu se afla cine era persoana, oamenii

puneau mână de la mână, bani, haine, alimente și-i făceau înmormân-

tarea și ritualurile creștinește în cimitirul satului cu obiceiurile de la

noi. Ba chiar îi făceau și priveghi și-l plângeau ca pe unul de-al satului.

De supărarea Dunării nici familia noastră nu a scăpat! După mult

timp îmi amintesc cu înfiorare despre o noapte de Sfântul Nicolae! Tare

mult mă mai bucuram când se apropiau sărbătorile de iarnă și primele

sărbători care dădeau startul celor de la Crăciun erau Sfânta Varvara,

Sfântul Sava și Sfântul Nicolae sau Moș Nicolae cum îi spuneau copiii.

Era perioada în care ne speriam, mai ales de primii sfinți care trebuiau

sărbătoriți că altfel se supărau pe copiii neascultători care nu țineau

post și mâncau pe furiș. Îmi amintesc că nu eram departe nici eu de

asta și gustam pe ascuns câte ceva de dulce și curioasă voiam să văd ce

mi se întâmpla și cum mă pedepseau sfinții. Așteptam nerăbdătoare

seara de Ajun al Sfântului Nicolae, când trebuia să ajungă chiar Moș

Nicolae pe la casele unde copiii erau buni și mai ales cei cuminți. Era

o sărbătoare pe care o iubeam mult încă de mică când îl așteptam seara

cu cizmulițele de cauciuc spălate de noroiul de pe ulițele satului pe

care le așezam frumos lângă ușă și curioasă stăteam cu ochii mijiți ca

să prind momentul când intra în casă ca să-l văd, dar nu se întâmpla

niciodată. Dimineața găseam în schimb lângă cizmulițe o punguță cu

bomboane, un pachet de turtă dulce și o pereche de totoși împletiți.

Mă luminam la față când vedeam dulciurile, erau preferatele mele și

nu-mi întuneca nimic bucuria chiar dacă alături era și o vărguță ruptă

din primul pomișor pe lângă care trecuse moșul. Nuielușa însemna

că de multe ori mai meritam și câte o vărguță și o lăsa pentru mama

care trebuia să ia măsura atunci când era nevoie. În rest, ziua de Moș

Nicolae îmi plăcea tare mult și, cum în casa noastră nu aveam niciun

sărbătorit cu numele Nicolae, mergeam să-l sărbătorim pe vecinul nos-

tru, nenea Nicolae. Îmi rămăseseră aceste amintiri plăcute în suflet și

în fiecare an mă bucuram de această zi, chiar și mai târziu. Și mama

încă își păstrase obiceiul cu dăruitul totoșilor împletiți până și în zilele

acestea. Pierdută în vraja amintirilor, mă gândesc că am luat cu mine

aceste amintiri și după ce am plecat din sat și sărbătoarea Sfântului

Nicolae era așteptată cu mult drag de cei mici și cei mari în familia

noastră cu darurile, dulciurile și nuielușa strălucitoare care îi anunța

pe fiecare să își păstreze inima, bucuria și hărnicia. Dar cum nu întot-

deauna lucrurile sunt după cum ne dorim… îmi amintesc de un altfel

de an când ziua de 6 decembrie a adus familiei o mare supărare. Îmi

amintesc cu înfrigurare de seara aceea… când toată familia sărbătorea

pe Nicolae. Acum după multă vreme mă gândesc că toată ziua aceea am

fost abătută și orice aș fi făcut ca să ies din starea pe care o aveam nu îmi

găseam locul… Poate că mi se trăgea de la vremea cețoasă și mohorâtă!

Simțeam în aer că plutea ceva nedefinit, dar nu de bine… parcă trebuia

să primesc o veste care mă neliniștea… îmi simțeam sufletul apăsat de

o mare greutate. Peste seara care venea se lăsase întunericul, iar noaptea

pe care abia o așteptau copiii, parcă venea dintr-un hău! Mi-a trecut

prin cap gândul că ceva o să se întâmple și în următoarea clipă a sunat

telefonul. La celălalt capăt al telefonului se auzea vocea surorii mele de

la sat care printre hohotele de plâns încerca să-mi spună despre necazul

care a dat peste mătușa Gafița. De cum am aflat vestea despre mătușă

am simțit că timpul a stat în loc. M-am văzut mică lângă draga mătușă

pe care am iubit-o mult, care-mi făcea cele mai neașteptate daruri și de

la care am ascultat cele mai multe povești. Îmi amintesc că m-am așezat

pe un scaun, mai mult am alunecat și cu ochii într-un punct călătoream

cu mintea prin viața de copil alături de mătușa dragă… o vedeam cum

râdea ascunsă după o salcie bătrână ca să vadă ce fac și ieșea imediat

speriindu-mă ușor cu „bau”… sau mă vedeam în bucătăria bunicii cum

mă învăța să fac păpuși din cârpă sau prin grădină așezând o sperie-

toare pentru ciori sau între somn și veghe o auzeam cum povestea…

hei și fata de împărat era așa de frumoasă că se îndrăgostise de ea chiar

Zmeul Zmeilor. Îmi aminteam parcă ar fi fost atunci că toată ziua eram

cu ochii pe ea și o urmăream ca un cățeluș, unde era mătușa, acolo

eram și eu. M-am trezit când la capătul telefonului încă se auzea vocea

speriată a surorii. Mătușa era la ziua lui Nicolae unde sărbătorea alături

de alți invitați și a plecat spre casă, s-a împiedicat de o piatră și a căzut

în Dunăre. Nu a putut să fie salvată pentru că nu se vedea nici la un

metru. Cu ea era și Antonia nepoțica ei. Ea a dat de veste celorlalți ce

s-a întâmplat afară. De la petrecere s-au dus toți la Dunăre să o ajute. În

noaptea neagră nu se auzea decât vuietul Dunării și vocea mătușii din

ce în ce mai slabă care cerea să fie salvată. Era o noapte din aceea când

Dunărea cerea un tribut. Pentru atunci, tributul a fost mătușa noastră.

Zvonul că a fost înghițită de apa Dunării a căzut ca un trăsnet peste

liniștea satului. De mult nu se mai întâmplase ca cineva din sat să fie

luat de Dunăre și tocmai ea, atât de harnică, frumoasă, credincioasă și

stâlpul casei.

Au căutat-o două săptămâni pe Dunăre cu bărcile, cu năvoadele, cu

scafandri, dar mătușa era de negăsit. Familia avea o speranță că poate

o să iasă afară când se sfințeau apele în ziua de bobotează. Și chiar așa

s-a întâmplat! În ziua de Bobotează, pe șase ianuarie, ziua Sfântului

Iordan, când preotul făcea slujba de sfințire a Dunării, au văzut cum

pe drum venea în fuga mare, de la vale, un băiat gâfâind și speriat să

le spună că la capătul satului a ieșit la mal un înecat. Au plecat cu toți

acolo și au văzut că nu era altcineva decât mătușa Gafița care-i veghea și

din apă. Legenda nu s-a dezmințit, Dunărea își cerea dreptul și tributul

era un suflet bun!

În ziua următoare și chiar de dimineață, soarele lumina vesel, iar

Dunărea albastră vălurea liniștită de parcă nimic nu i se întâmplase.

Mătușa își găsise liniștea de câte probleme avea în familia ei… Și încă

după atâta vreme îmi amintesc înfiorată de acea noapte cu zăpușeală

când oamenii voioși petreceau în veselie la cei dragi cu numele Nicolae,

iar copiii așteptau ascultători și nerăbdători, cu urechile ciulite poate

prindeau chiar momentul când intra Moș Nicolae ca să lase darurile

pentru fiecare în cizmulițe. Doar în cartea vieții mătușii Gafița era scris

și pregătit altceva! Și după atâta vreme încă aud cuvintele mamei…

Săraca de ea, a avut parte de o moarte năprasnică!

Abia atunci am înțeles ce înseamnă asta! O auzeam încă de copil

cum se ruga în șoaptă la icoana Maicii Domnului și printre dorințele

ei era și rugămintea ca familia să fie ferită de moarte năprasnică… Însă

Dumnezeu milostivul a avut grijă de sufletul ei…

Fiind un sat așezat pe malul Dunării, agheasma mare era impor-

tantă pentru sat. Atunci se făcea o slujbă pentru protecția celor care

erau tot timpul pe ape, pescarii, dar și pentru cei care erau luați de

duhul rău al Dunării și duși în adâncuri… Și atunci ca întotdeauna

după slujba de liniștire a Dunării, trupul mătușii a ieșit la suprafață

aproape de mal chiar lângă casa ei. Probabil îi veghea pe cei din casă de

acolo… Știam de această legendă din copilărie și că atunci când i se face

Dunării o slujbă, cei înecați ies la suprafață… o auzeam pe mama că

atunci când nu se găsea câte un om care se înecase că iese întotdeauna

la bobotează… Boboteaza se serba în satul nostru cu mare cinste.

Și după ce a mai trecut durerea după moartea ei… se vorbea prin sat

că mătușa avea prostul obicei ca atunci când era supărată să se blesteme:

Doamne, în fundul Dunării să ajung că tare supărată mai sunt!

– Păcat de ea, a spus vecina ei, asta și-a dorit!

S-a vorbit mult în sat despre această întâmplare… numai că după

moartea mătușii Gafița, satul a înțeles că Legenda Dunării despre care

se povestea din generație în generație era adevărată și că Dunărea își

cerea ca tribut un suflet de om bun… și în noaptea neagră când oame-

nii îl serbau pe Sfântul Nicolae, iar copiii așteptau să primească darul

moșului. Dunărea avea și ea socoteala ei, iar atunci a vrut sufletul unui

om minunat, mătușa Gafița… și după ce s-au liniștit toate, viața trecea

mai departe cu bune și cu rele pentru fiecare.

În rest, ziua de Moș Nicolae a rămas bucuria copiilor!