PARCUL DE JOACĂ

DIN PĂDUREA FERMECATĂ

Poate vă gândiți că în primii mei ani de activitate, copiii se jucau în parcurile și locurile de joacă de-acum?

Nici pomeneală de-așa ceva, mai ales la sat.

Pot să spun că locurile de joacă din copilăria mea erau și ale primei mele generații de copii. Și acum când mă gândesc la timpul de-atunci parcă-i și văd cum în toate diminețile îi așteptam la fiecare poartă și rând pe rând cu fiecare casă se mărea gașca noastră.

Până la grădiniță câte nu vedeam la porțile pe unde ne opream, ba un cățeluș lângă mama lui care își mișca codița bucuros la vederea copiilor și pentru copii era rost chiar de o joacă, dar și un moment destul de bun să observăm și să învățăm câte ceva din viața animalelor sau în altă dimineață ne făceau cu ochiul fructele verzi și acrișoare al unui corcoduș pe lângă care treceam, dar ce gustoase și sănătoase erau și la care copiii pofteau și uitându-mă puțin rușinată în toate părțile ca să nu fie nimeni prin curte, mă ridicam pe vârfuri și adunam câteva pentru pofticioși. Aici mă puneam și pe mine, mâncam câteva și ne scuturam de cât de acre erau, iar copiii se strâmbau comic de plăcerea lor și în joacă stropeam pe câte unul zeama de la sâmburul crud. Nimeni nu se supăra că luam corcodușe, doar câte o bătrânică curioasă care ieșea la poartă ca să vadă ce era larma care se auzea afară și mai mult în glumă ridica bastonul în chip de amenițare, dar din gură îi ieșea o dojană de bunătate: „Bată-vă norocul să vă bată, măi pui!”

Și amuzați de bătrânica care ieșise la poartă, câte unul mai curajos îi arăta limba, iar eu eram nevoită să-l cert un pic. În altă dimineață, ne oprea în loc mirosul de liliac pe lângă care treceam. Rupeam câteva crenguțe, le apropiam de năsucurile lor și ei miroseau florile move sau albe cu bucuria în ochi. Le luam la grădiniță ca să ne împodobim clasa și acolo îi învățam cum să aleagă florile cu număr impar care sunt norocoase, în general florile de liliac au patru petale și atunci când găseau cu trei, cinci, șapte aduceau noroc dacă le puneau în sân și își puneau dorințe. Norocoși erau doar acei copii care știau să numere corect. Și ușor-ușor treceam la activitățile obligatorii cele mai importante din ziua aceea. Număratul florilor de liliac era prilej bun pentru începerea activității de matematică, o poezie despre cățeluși sau o poveste pe care o inventam atunci făceau trecerea spre activitatea de educarea limbajului.

În zilele când nu ploua plecam în pădurea de la margine, în spatele caselor. Drumul spre pădurice îl făceam pe o potecuță șerpuită printre case, ca să fie mai scurt.

Ne mai speriam de câinii de prin mahala, dar cu timpul se gudurau la vederea noastră și ne urmau până la un loc și de-acolo se întorceau înapoi acasă. Plecam întotdeauna însoțiți de omul de serviciu al școlii care iubea mult copiii și era cel mai priceput la făcutul leagănelor din crengile sălciilor. Cum era înalt, Neculai alegea o salcie mai stufoasă cu crengile puternice și bogate în frunze, apleca o creangă mai tare, apoi încă una și le împletea într-un leagăn. Dacă salcia era mare făcea câteva leagăne în ea și amândoi legănam copiii cântându-le cântecele învățate la grădiniță pe care le cântam în cor.

Ecoul vocilor se loveau de sălciile din jur și se întorceau spre noi amuzându-ne. După ce oboseam ne așezam pe băncuțele din butucii de la copacii uscați care semănau cu personajele din poveștile cunoscute.

O joacă prin iarba crudă era nelipsită, chiar dacă uneori se nimerea și câte un cornut atât de frumos înflorit. Apoi joaca  De-a v-ați ascunselea prin pădurea prea mare pentru cei mici și teama de a nu fi prins sau a nu se rătăci. Era totuși o bucurie pe care o trăiau chiar cu teama de a se întâlni într-un colț mai întunecos cu un personaj mai spăimos, dar treceau peste aceasta cu inima ticăindu-le ca la păsările speriate de uliul care le dădea târcoale pentru că pădurea le dădea atâtea bucurii: ciripitul păsărilor, zborul fluturașilor colorați în zig-zag chiar așezându-se pe capul unuia să se odihnească sau un melc codobelc care-și căra după el casa în spinare, moment de popas pentru ca să- i cânte în cor:

”Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne bourești,

Și te du la Dunăre,

Și bea apă tulbure,

Și te suie pe-un buștean,

Și mănâncă leuștean!”

Melcul, ca și cei mici, se speria și își băga capul în căsuță, unde se simțea în siguranță.

Dacă găseau o buburuză ascunsă într-o tufă de flori de câmp îi cântau un cântec să zboare.

Și ce să mai spun de gustarea luată pe butucii dărâmați în loc de băncuțe și pe care o împărțeau între ei!

De multe ori o ploicică, care se pornea din senin, ne alunga la grădiniță de frica unei ploi mai mari, chiar cu tunete și fulgere să ne scurteze ieșirea noastră la pădurice.

Copiii de-atunci nu se temeau de nimic, erau fericiți. De dimineață până seara se bucurau și se uimeau de tot ce vedeau. Între copii și timpul parcă stătea în loc!

Cumva, parcă alături de ei îmi trăiam din nou copilăria.

Și mă gândesc că în plimbările noastre prin locurile din jur, învățam mult mai mult decât orice i-aș fi învățat din toate cărțile pentru copii.

Atunci învățam chiar de la sursă, observând, învățătura aceea simplă a poporului, de care aveai nevoie toată viața.