A fost odată ca niciodată…..

A fost odată ca niciodată…..

POVESTEA CU SEMNAT ȘI PARAFAT

Ne trăiam viața frumoasă și fără griji după logodna noastră când intram în rândul lumii după cum credea mama. Eram fericiți în lumea minunată pe care ne-o făcuserăm.

Doar noi doi, camera noastră, timpul nostru pe care-l petreceam după bunul plac, plimbările lungi pe malul Dunării și gândurile pe care ni le trimiteam din priviri. După mine, chiar și mama acum privea altfel relația noastră, parcă se mai cumințise și nu mai avea curajul ca atunci când luptam pentru dragostea noastră. Acum ne lăsa liberi și cum mai spunea ea câteodată „în plata Domnului”. Doar când mă întâlnea singură mă lua la rost.

–    Ce, ești cucoană? De când te-ai măritat nu mai faci nimic prin casă. Acum suntem mai multe guri de hrănit. Ai putea să mă ajuți cu mâncarea. Știi bine că la al tău îi plac mult plăcintele! În cămară ai de toate: făină, brânză, ouă, smântână.

Și gândindu-se că a fost prea aspră cu mine, își muia vocea și-mi spunea sfătoasă:

  • Așa este, mamă, când te măriți nu este numai plimbatul, trebuie să ai grijă și de bărbatul tău și stai să vezi când o să ai și copii, îți trece visarea, mamă!

Ascultam ce zicea mama și nu-mi venea să cred că nu îmi înțelege dragostea și totuși mă gândeam că dacă lui îi plac plăcintele o să fac în fiecare zi, dar, cu toată dorința mea, nu le făceam ca ale mamei. Ieșeau pârlite mai întotdeauna și mama, ca toate mamele, nu lăsa să se vadă că nu sunt atât de gospodină cum ar fi vrut ea să fiu și se lăsa păgubașă și lua în mâinile ei din nou făcutul plăcintelor.

Ce să zic, ne mergea bine, însă după o lună de zile de la petrecerea de logodnă despre care a vorbit tot satul, ba chiar se auzise de ea și prin satele vecine, mama încă nu se liniștise. Și avea dreptate! După sat, încă nu eram în „rândul lumii”. Încerca să se liniștească, dar nu o lăsau vecinele, care, curioase, o întrebau cu orice prilej când o întâlnea. „Când faceți nunta, Miluțo?” și mama ca să închidă gurile spunea: „În toamnă, cu ajutorul lui Dumnezeu”. O vecină pe care nu o mulțumea răspunsul mamei, arunca o vorbă „Dar dacă le vine un copilaș și ei nu au încă actele făcute?” Și mamei atât i-a trebuit când a auzit! Parcă i-a trecut un fior prin inimă și imediat ne-a adunat și a spus răspicat:

  •  Mâine mergem la Maliuc să lăsăm o cerere de încheierea actelor de căsătorie, și dând din cap se uita la mine de parcă-mi spunea „tu ai vrut așa”.

Înțelegeam ce voia mama, dar o făceam pe nevinovata. Și ca să nu dea prilej de alte discuții cu vecinele, a doua zi, chiar de dimineață, am plecat cu barca spre Maliuc unde era sfatul popular. Tata era barcagiul. Treaba noastră era să admirăm locurile pe unde treceam și să ne minunăm de frumusețile lor, nici măcar nu ne gândeam la importanța sau necesitatea actului pe care trebuia să-l încheiem. Însă mama era foarte speriată și spunea mereu „lui Dumnezeu nu-i place o legătură fără cununie”, însă nouă nu ne păsa decât de dragostea care ne lega. Ce mai, eram în al nouălea cer! Dar mama, care era „inginerul” familiei noastre, făcea calcule peste calcule. Ce mâncare să pregătească pentru ziua aceea, cum să mă îmbrac atunci, mai ales că la logodnă am avut o rochie pe care o mai îmbrăcasem și altădată. Se cădea măcar acum să am o rochie nouă și aveam bani pentru că numai ce luasem amândoi salariul pe vacanța de vară. Și ne-am înnoit cum am vrut noi. Și parcă și văd: eu, îmbrăcată într-o rochie de mătase bleu cu pliseuri mărunte la poale și legată cu un cordon, cu mânecile bufante și cu un decolteu rotund, chiar adânc și o pereche de sandale, cu toc cui, care mă înălța, mai ales că soțul meu era tare chipeș și înalt. Și l-am înnoit și pe el cu o cămașă de mătase albă cu dungi bleu la fel ca rochia mea. Avea destule cămăși, dar în încercarea mea de a arăta ce gospodină perfectă sunt, pe celelalte cămăși, două la număr, le-am pârlit în timp ce le călcam punând fierul de călcat direct pe gulerul de mătase.

I-am mai cumpărat și o pereche de pantaloni, altfel decât ai lui cei clasici cu cracul drept, îmi doream mult să-l stilez pe soțul meu și i-am cumpărat o pereche de pantaloni largi Charles care erau la modă atunci și o pereche de pantofi din piele de culoare bej. Era tot ce-i trebuia, avea la purtător totul de la mama natură: era zvelt, înalt, cu un păr blond și cârlionțat pe care-l purta lung (aici nu se potrivea cu ideea tatei) și avea cei mai frumoși ochi verzi.

După ce ne-am pregătit hainele, mama nu s-a lăsat și ea mai prejos și printre treburile pe care le avea pentru pregătirea acestui eveniment își căuta și ea ținuta pentru ziua aceea, dar din hainele mai noi pe care le găsise prin ladă sau chiar din cele pe care nu le îmbrăcase de mult și le uitase lumea. Își lăsase totuși înnoirea toaletei pentru nuntă când era soacră mică.

Așadar pregătite și hainele, mama începuse să-și arate talentul de gospodină pentru masa pe care o servea celor care participau la festivitatea actelor și a început să pregătească mâncărurile care-i reușeau cel mai bine, plăcintele de toate felurile, cozonac și o tavă mare de pește prăjit. Cum se obișnuia la astfel de eveniment, a luat și o cutie cu bomboane și o sticlă cu vin înfundat cu smoală, ca să nu se trezească, din cele puse în beci încă din toamnă.

Am plecat spre vapor și de-acolo spre Maliuc. Până acolo pe lângă cine treceam primeam urările de sănătate și de „ceas bun”. Când am ajuns în Maliuc la vapor ne aștepta toată familia tatălui meu, Vasile, care locuia în sat cu bunicii. Erau unchii și mătușile, verișorii și verișoarele mele, unii deja căsătoriți și la casa lor, ghedu și băbica nu mai erau printre ei, dar parcă-i simțeam acolo. Noi doi eram atât de fericiți, emoționați și bucuroși că atâta lume, dragă nouă, a venit să ne vadă.

În sala impunătoare în care am intrat după cuvintele obișnuite la încheiere procedurii de schimbare a numelor, am semnat amândoi automat, iar eu chiar fără să știu, nici nu mai vedeam literele pentru că totul îmi juca prin fața ochilor! Bucuroși că am scăpat de această corvoadă, ne-am luat de mână și încă emoționați treceam pe la ai mei ca să ne felicite și cu ochii în lacrimi le sărutam mâinile mamei, unchilor și mătușilor, iar cu verii și verișoarele ne îmbrățișam bucuroși că suntem împreună. La rândul lor, fiecare ne dăruia câte ceva ca la început de drum „să se înmulțească ca semințele într-un pământ fertil”, cum ne-a urat unchiul Dumitru, cel mai în vârstă dintre unchii mei. După urare fiecare trecea pe la noi cu darul pregătit. Îmi amintesc și-acum zâmbind cum unchiul Lefter a adus în fața primăriei o vițică legată cu funia și pe care o trăgea spre noi, ca să ne arate care este darul lui, numai că a spus el:

  • O s-o aduc la sat la voi a doua zi!

Am primit destule cadouri pentru începutul căsătoriei: mileuri din macrame la modă atunci, cratițe, ligheane, castroane și farfurii, o găleată și un lighean, o găină și un cocoș ca să ne facă pui, dar și alte daruri pe care nu le mai amintesc. Mama „cu ochii-n patru” era atentă ca să vadă ce primeam de la fiecare, le punea într-un colț și le contabiliza în gând, nu de alta, dar era bine să știe ce am primit de la fiecare. Apoi cu ochii în lacrimi a așezat pe o masă din primărie, ajutată și de cumnatele ei tot ce-a pregătit pentru acest moment. Printre urări lăcrimau și își aminteau și de tata, ce bine era dacă trăia ca să-și vadă fata mare ajunsă la căsătorie. Și tot unchiul Dumitru, cel mai mare frate al tatei, a luat în mână paharul cu vin și cu ochii lăcrimând ne-a spus voce tremurată: „Ceas bun, nepoților!” și a picurat un strop de vin pentru tata și bunicii care nu mai erau printre noi și a continuat cu voce tristă: „Păcat că nu a apucat și Vasea să-și cunoască fiica!” Evenimentul nostru fericit se transformase într-unul de jale, parcă uitaseră toți pentru ce veniserăm acolo. Noroc cu verișoara mea, Marusea, care abia născuse o fetiță chiar la începutul lunii și, glumeață cum era, a zis: „Hai că ați intrat în butoiul cu melancolie! Mergeți mai bine la noi să-mi vedeți fetița, pe micuța Corina.”

Am luat mâncarea de pe masă și am mers în curtea unchiului Lefter unde stătea și ea pe perioada verii. Am intrat în camera mare acolo unde primeau oaspeții. Tușa Dunea avea grijă de cea mică, iar unchiul ne-a așezat la masa joasă care mi-a amintit de măsuța de la bunici la care încăpeam toți. Unchiul a observat privirea mea și a spus bucuros: „Măsuța aceasta e tot ce-am vrut de-acasă, masa unde eram toți fericiți!” Și uitându-se la noi cu ochii lui frumoși și mereu veseli ne-a spus: „Aceasta e amintirea pe care vreau s-o păstrez atunci când mă uit la ea! Vă văd pe toți, chiar și pe cei care nu mai sunt.”

Se însera deja, iar noi nu voiam să înnoptăm acolo. Vaporul venea abia a doua zi dimineață și nu am găsit nicio șalupă la ocazie cu care să plecăm înapoi spre casă. Așa că tot unchiul Lefter a fost cel care ne-a ajutat și ne-a spus în felul lui: „Hai, aduceți tot în căruță, că vă duc eu acasă și cu această ocazie”, a spus unchiul, „am scăpat și eu de drumul de mâine ca să vă aduc văcuța dăruită”. Fericit de ideea care i-a trecut prin minte, a legat-o de căruță și am plecat pe digul de pe malul Dunăre, conduși până la casa bunicilor de toată familia mea numeroasă din Vulturul unde aveam o parte din rădăcinile mele.

Aveam ceva de mers până în Ilganii de Sus și ne lăsaserăm în voia gândurilor. Acum nu știu la ce se gândeau ceilalți, dar eu mă simțeam de parcă câștigasem lozul cel mare. Împlinită, iubită și apreciată de soțul meu, familia, oamenii din sat, elevii mei și binecuvântată de Cel de Sus.

Cred că am avut steaua mea norocoasă!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.