Aho, Aho, primiți cu amintirile?

Aho, Aho, primiți cu amintirile?

Crăciunul copilăriei mele!

Tulcea, decembrie 2018

Întotdeauna am considerat Crăciunul ca sărbătoarea iubirii, a mângâierii, împlinirii, a liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Crăciunul atunci cu bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de puf până la Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele Fecioarei Maria, cum ne povestea mama.

Sau eu m-am lăsat în seara aceasta în vraja Crăciunului din copilăria mea?

Sărbătorile din anul acesta, dar mai ales Colindul când s-au perindat prin curtea noastră cete de copii din tot orașul, m-au dus cu gândul la vremurile din copilăria mea, când și eu, copil ca și ei acum, mergeam cu colinda prin tot satul, fără teamă de câini. Bine, ne mai speriam de câte o ceată de băieți care ne luau torbițele cu dulciuri, dar strângeam repede altele.

De data aceasta însă o să povestesc despre o seară mai specială de Ajunul Crăciunului, când am plecat cu colinda prin sat cu prietena mea, Vasilica, care venise în vacanță la sat de la Tulcea la bunica ei, mătușa Paraschiva.

Mama ne-a atras atenția că nu se mai cade să mergem cu colinda, că deja suntem mari și că s-ar putea întâmpla ca în loc să primim daruri, să ne pună lumea la treabă prin curte.

Așa era atunci, dacă erai mai mărișoară, fetele nu mai mergeau cu colinda, iar eu atunci eram tocmai în acea perioadă. Însă gândindu-ne la un venit pe care puteam cu ușurință să-l strângem, ne-am hotărât să ne asumăm riscul și să mergem. Și ne-am făcut planul!

Mai întâi ne-am propus să mergem pe la mătuși, vecine, nașe, bunici și am așteptat să se însereze repetând colindul și nu orice fel de colind, ci unul vechi și foarte lung, Valerom și flori de măr!

Am luat câte o trăistuță pentru fiecare și am început să colindăm de la capătul satului din mahalaua noastră și prima casă unde am intrat a fost la mătușa Gafița.

Pentru că vecinele mă cunoșteau, eram primită cu drag în casa lor și dacă am văzut că ne merge, am început să colindăm la rând peste tot în sat. Însă treceam cu vederea, când la câte o casă ne mai luau peste picior, că ar avea ceva treabă pentru noi, dar ne făceam că nu ne prindem și plecam mai departe cu colinda, mai ales că aveam o colindă lungă și deci nu ne câștigam banii pe nedrept.

Și cu cât înaintam prin sat, torbițele se umpleau, bănuții se strângeau în buzunarul cusut pe dos la pieptarul cu care eram îmbrăcată.

Mai aveam doar câteva case și terminam de colindat aproape tot satul când am ajuns și la poarta nașei Ioana.

Încercăm să deschidem poarta, dar era închisă și am început să strigăm: „Nașă Ioană, nașă Ioană!”, dar nu ne răspundea nimeni. Ne ridicăm ușor pe vârfurile picioarelor și din casă se vedea lumina din bucătăria de iarnă, în care erau adunau toți. Atunci mi-a venit ideea să sărim gardul, că știam că nașa ținea câinii legați. Prima am sărit eu că doar eram la nașa mea, Vasilica mi-a dat torbițele cu ce adunaserăm și s-a urcat și ea pe gard să sară în partea cealaltă, dar când a prins mai mult curaj ca să sară jos, poalele rochiei cu care era îmbrăcată i s-au agățat de o scândură și așa cum era agățată de gard, rochia a început să pârîe și în final a ajuns jos, dar cu poalele ferfeliță. Cu pași șovăitori am început să ne apropiem de bucătăria de unde venea lumina și am început din nou să strigăm, dar de data aceasta cu vocea din ce în ce mai slabă:

„Nășică Ioană, nășică Ioană!”

Când să ajungem aproape de ușă, a ieșit de undeva din spatele casei un berbec. Doamne, știam cum arată un berbec, dar ăsta era uriaș și cu o viteză cum nici nu mi-am închipuit ne-a trântit la pământ și a început să ne împungă cu coarnele lui răsucite, când pe una, când pe alta. Dacă mai devreme nu mai aveam voce, acum am început să zbierăm cât ne ținea gura de au ieșit toți din casă speriați de ce se întâmpla în curtea lor. Ne-au luat în casă, speriate și albe la față ca varul, dar și nășica era la fel.

Nașul repede s-a dus la vecina lor, baba Chilina, și a adus-o acasă să ne descânte de sperietură. Ne-a dat să bem apă din patru colțuri ale cănii și apoi ne-a așezat lângă plită să ne încălzim. Apoi ne-au omenit cu ce aveau mai bun prin casă și ne-au pus în torbițe destule dulciuri, ca să fim mulțumite, și un bănuț destul de mare care ne-a făcut „ochii cât cepele”. După care, ce-i drept, ne-a mai trecut spaima și am început să gândim mai limpede.

Adevărul că darurile și primirea pe care ne-au făcut-o au ajutat mult și parcă ne-a mai venit inima la loc și am dat-o în râs, dar, după mine, era cam „râs cu plâns”.

După ce ne-am mai liniștit, nașul nu ne-a mai lăsat să plecăm singure acasă și ne-a dus până la poarta casei.

Cu toate că mai aveam ceva case pe unde să mai colindăm, nu ne mai gândeam la asta, bucuroase că am ieșit întregi din coarnele berbecului.

Am ajuns acasă, dar ne-am hotărât să nu-i povestim mamei întâmplarea cu berbecul și despre sperietura pe care am tras-o. Am intrat în camera unde dormeam, am numărat banii, am împărțit frățește dulciurile și câștigul, am ajutat-o pe prietena mea să-și coasă rochia să nu vadă nimeni și încă speriate, ne-am pregătit de somn.

Și în noaptea aceea, în visul meu, se făcea că am colindat prin tot satul, dar cum ne apropiam de ulița nașei ne fugărea berbecul cu coarnele lui răsucite.

Și, în coșmarul din visul meu, berbecul nu numai că ne fugărea, ba chiar ne-a luat și darurile primite cu care și-a împodobit coarnele!

Aceea a fost ultima mea colindă din copilărie!

Aoleu, m-am luat cu vorba și am uitat că e timpul să mă pregătesc, că acum îmi vin colindătorii!

Acum, nu-i mai primesc cu gutui la ferestre și nici la ușa casei, ci în casă, în jurul unui brad frumos împodobit. Și sub el daruri cumpărate special pentru ei: o carte, un fular, o păpușă. Mă uit la ei: sunt la fel de fericiți ca și noi când eram mici. Și stiți de ce? Că am știut întotdeauna să amestec bucuriile de-atunci cu cele de acum.

 Copiii sunt la fel în toate timpurile, știu să se bucure. Să învățăm de la ei bucuria!

 Ei, ce ziceți de Crăciunurile de altădată?!

 Să avem un Crăciun binecuvântat alături de cei dragi!

angela

4 thoughts on “Aho, Aho, primiți cu amintirile?

  1. Am copilărit într-un sat brăilean și-mi amintesc și acum, cu mare drag, sărbătorile iernii. Și colindele, și chinuita seară de Ajun până ajungea Moșu. În fiecare an cu multă zăpadă.

    1. Minunată perioadă,Crăciunul!
      Ca și în copilărie și acum îl aștept cu nerăbdare.
      Numai că s-au inversat rolurile ,acum eu sunt cea care aștept colindătorii-n prag.
      Sărbători minunate!

Lasă un răspuns la Angela Tudose Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *