Cum ”m-a câștigat” tata!

Observasem că în ultima vreme și, mai ales spre seară ,începuse să ne intre în curte un bărbat  potrivit de înălțime, cu  părul negru și cârlionțat, spre deosebire de ai mei ,care erau mai toți blonzi .

Îl priveam curioasă la început, dar mai de departe. Nu îndrăzneam să mă apropii de el,dar îl aveam în atenția mea tot timpul. Nu aveam cum să nu-l bag în seamă, era deja cineva care ne intra  în curte și mai târziu în casa noastră .O auzeam pe mama că îi spune Ion și încă nu mă dumiream,cine este și de ce vine la noi. Zăbovea mai multe ore, mai ales seara, după ce venea de la lucru, timp în care o ajuta la treburile din curte și drept răsplată pentru munca lui, seara era invitat la masă unde eram și eu .

Bineînțeles că  nu-l pierdeam din ochi toată seara. Cum s-ar spune acum,aveam instincte de detectiv de mică.Mă uitam atentă când la mama, când la el  și nu lăsam să-mi scape niciun gest sau o privire mai altfel .Mama îl invita la masă și dacă se făcea târziu  dormea la noi .

Și într-o astfel de seară, după ce întârziase mai mult cu treburile prin curte,mama mi l-a prezenat firesc:

”El este Ion,mi-a spus ,și ,dacă vrei, poți să-i spui tată ”!

M-am luminat la față ,”o să am tată”!

Adevărul este că nu am simțit  niciodată că-mi lipsește tata,mai bine zis,nici  nu prea știam cum este să ai un tată. De când mă știu,am trăit într-o  familie cu mai multe femei:bunica, surorile mamei, nașele,doar bunicii  și fratele bunicului  Ghiță, moș Vasile ,”Tata Doi ,”cum  îi spuneam  eu,erau bărbații mai importanți din viața mea la șase ani.

Pot să spun că l-am iubit  de când a intrat în curtea noastră ,prima dată. Și nu mi-a fost deloc greu să-i spun tată! Atunci ,mi se părea cel mai frumos cuvânt și  îi  spuneam simplu,parcă i-aș fi spus din  totdeauna .Îl vedeam cum i se lumina ochii când îi spuneam tată .

Mi-l amintesc cum arăta atunci.!

Era tânăr, foarte vesel și avea o glumă bună în orice moment.

Ce m-a fermecat cel mai mult la el  era că știa multe poezii , altele decât cele pe care le învățam în familia noastră .Și ca un actor pe scenă , mi le spunea cu intonație și eu le învățam imediat. Întotdeauna avea grijă să-mi spună că poezia cutare o știe de la mama lui ,Iana,sau alta de la mătușa Sofica, avea multe amintiri frumoase din familie și eu eram cel mai bun ascultător a lui.

Diminețile, îl auzeam prin curte fluierând când vesel, când mai trist. În serile când avea mai mult timp liber, imita păsările care ciripeau în pădurea din spatele grădinii și ne amuzam că și ele răspundeau la fluieratul lui,crezând că este perechea.

Dar cel mai mult îmi plăcea cum cânta la petrecerile de sărbători pe care  le făceam în casă tata era cel care dădea tonul la cântec și glume .

Îmi amintesc că  îi plăceau melodiile lui Achim Nica, dar avea și cântece vesele ,potrivite momentului  ,Voineo Voinicule, Pe cărarea vieții mele. Altădată,  la mesele când se aduna toată familia, cred că atunci i se făcea dor de ai lui și mai ales  de mamă ,cânta cu ochii în lacrimi Să vii măicuță pân la gară. Mă uitam cum lacrimile îi șiruiau pe obraji ,atunci parcă nu mai era el și trăia cuvintele cântecului. Îmi era tare milă și mă lipeam de el, speriată și în același timp uimită; „Cum se poate ca tata ,care era atât de vesel, să plângă ”!

Atunci chiar nu înțelegeam, de ce era tata trist, dar după ce termina  cântecul și se răcorea de dorul mamei, se întorcea din nou la  eveniment cu o glumă bună .”Ei, hai că am intrat în butoiul cu melancolie”! Și ca o gazdă bună ,umplea paharele cu vin și ciocnea cu fiecare mesean, spunând vesel: ” Hai sus paharul și cum l-a făcut sticlarul”!

În acea perioadă,trăiam împreună cu mama și tata peste Dunăre în căsuța noastră micuță, curată și cochetă și eu eram tare fericită,veselă și liniștită între ei și fără  nicio grijă.De când îl aveam pe tata, nu prea   mai voiam  să stau prin preajma mătușilor.

Îmi plăceau diminețile senine, când mă trezeam cu el în casă și mă ducea  la grădiniță .Mă simțeam altfel, chiar și la petrecerile în familie , eram mai sigură pe mine de când  aveam tată și mamă ,ca și verișorii mei .

Mă țineam după el, ca un cățeluș,unde pleca , eram și eu. În vacanțe, îl așteptam cu nerăbdare de la muncă și până tărziu, stăteam pe lângă el și îl ajutam la treburile prin curte.

Dacă termina mai repede treburile prin curte,mă lua în barcă cu el și treceam Dunărea, până termina mama mâncarea. Acum aveam barca noastră și mergeam la bufetul din sat ,unde tata se așeza la masă cu prietenii lui la o vorbă.  Fiecare își comanda câte un țoi de țuică și  spunea tata ”țuica este mai bună, când este vorbită cu prietenii„. Nu uita nici de mine, ba chiar și de ceilalți copii care veniseră cu tații lor.Nouă ne comandau sirop de vișine cu sifon, într-un pahar înalt  și ne așezam și noi la masă cu părinții noștri , bucuroși că ne băgau în seamă și că eram  cu ei.Sorbeam ușor din pahar, sifonul care fâsâia și-mi pișca plăcut limba  și gustul siropului acrișor mă înebuneau de plăcere. După mine,era cea mai tare băutură de copil.

Cât mai vorbeau părinții noștri ,de ale lor și noi, copiii ,prin curtea bufetului , aveam jocurile noastre.Făceam întrecere între noi,cine găsește mai multe dopuri de la sticlele cu vin , bere, sirop și după ce le strângeam din curtea bufetului,le număram și le scoteam bucata de plută care căptușea dopul , o puneam pe bluză ca o insignă și cine avea mai multe insigne pe bluză era câștigător.

Se lăsa seara și ,noi, copiii,eram nerăbdători, începuse să ne fie foame. Țânțarii își cereau dreptul lor,dar eram destul de obișnuiți cu ei,se auzeau plesnituri din toate părțile.De peste Dunăre, se auzea ecoul glasurilor mamelor,care ne chemau acasă.Tata mă lua de mână și ne suiam în barcă.Luna clipea vesel , parcă ne făcea cu ochiul,valurile ne legănau,iar tata se gândea la ale lui și eu, între somn și foame, mă gândeam cât de fericită sunt.Nu am simțit niciodată că nu este tatăl meu adevărat,ba chiar pot să spun că a ținut la mine mai mult ca la fiicele lui.

De la el am învățat cele mai frumoase poezii  , m-a ajutat să îmi scot primul dinte cu ața,mi-a povestit  întâmplări din copilăria lui. Mă ajuta la scris și era singurul din casă care putea să mă ajute la matematică .Știa și istorie, asta învățase de la bunicul Vasile care era pasionat de acest obiect.

Alături de el începusem să trăiesc altfel,față de perioada când trăiam pe lângă mătușile mamei,eram mai sigură pe mine  și  fericită.

Și pe rând mi-au venit cele trei surori,pe fiecare am iubit-o în altfel dar pe toate  din toată inima.

Am știut întotdeauna că tata m-a iubit  mult, ca pe primul copil care -i-a spus tată, prima oară.  Si pentru că am fost prima lui fiică și își dorea mult un băiat, mi-a spus întotdeauna Anghel și așa am rămas întotdeauna , băiatul lui  și sprijin la bătrânețe!