Bucurii de mare preț!
LA-NCEPUT S-A VRUT SERBARE,
PE LA MIJLOC ANIMALE,
LA SFÂRȘIT DOAR DESFĂTARE
Era tocmai în acea perioadă când pregăteam serbarea de sfârșit de an școlar al primei mele generații de copii. Și cu atât mai mult trebuia să iasă mai bine pentru că o desfășuram pe scena mare a Căminului Cultural, acolo unde încăpea mai multă lume față de clasă.
Ca să spun drept, îmi plăcea să fie văzută… și să merg mai departe voiam ca prima serbare să lase urme în amintirea satului. Una peste alta, doar acolo ne puteam arăta talentul în toată splendoarea de decoruri, costume, aplauze, emoții.
Și unde mai pui că pentru fiecare copil, de la fiecare casă veneau câte cinci, șase persoane, dacă nu chiar mai multe: mama, tata, bunica, frații, tușele, ba și o vecină și chiar curioșii.
Cam cu o lună înainte de vacanța de vară, am început pregătirile. Era mult de lucru, iar eu voiam să fac ceva frumos care să rămână de pomină. Eram educatoare în satul meu și voiam să arat ce pot să fac și pe lângă asta mi s-ar fi dus și vestea de ce serbări frumoase fac.
Știam că un lucru frumos iese atunci când este muncit. Și cum am avut de la cine să învăț am început să fac planul serbării și mi-am selectat cu atenție repertoriul de cântece, poeziile pentru fiecare copil, am ales sceneta, am stabilit și decorul de pe scenă. Puse toate la punct am făcut de urgență o ședință cu mamele și acolo am dezbătut punct cu punct ce avea de făcut fiecare dintre părți. Am dat rolurile de la scenetă mamelor ca să mai repete cu ei acasă, am analizat punctual toate detaliile, urmând ca împreună să lucrăm costumele copiilor. Ca să nu facă mari cheltuieli cu materialele pentru roluri am propus să facem costumele din hârtie creponată colorată, de toate culorile. M-am oferit chiar eu să cumpăr hârtia exact pentru personajul pe care-l joacă pe scenă. Aveam ceva de lucru: flori, fluturași păsărele, iepurași, lupi, vulpița, cumătrul Urs.
De decorul scenei s-a ocupat Neculai, îngrijitorul grădiniței, care a adus pe scenă toată pădurea. Din niște butuci uscați și câteva scânduri, a improvizat o masă, iar butucii mai mici erau scăunelele pentru meseni. Costumele le făceam împreună cu mamele și ne întâlneam seara la grădiniță după ce terminam treburile prin curte. Eu îi lucram costumul surioarei mele, mai mici, care avea în serbare rolul de iepurică.
Se apropia ziua mult așteptată și fiecare își trăia emoțiile în felul său. Unele dintre mame la prima serbare a copilului, eu la prima serbare de dascăl, copilul la prima ieșire pe scenă și tot așa fiecare cu emoțiile lui, bunica, mătușa, vecina.
Toată săptămâna s-a discutat pe la toate colțurile despre asta și fiecare își dorea ca să iasă cel mai bine. Erau ultimele zile până la serbare și se puneau la punct ultimele pregătiri. În sfârșit, după multe așteptări și neliniști de tot felul: oare cum o să fie, cine mai vine, o să știe poezia, dar dacă se încurcă și dacă și parcă, oare, cum, a venit și ziua serbării.
Cu două, trei ore înaintea evenimentului, bunicile sau cineva din familie plecau ca să prindă locuri mai în față și cum se obișnuiește să apuce un loc și pentru vecina, dar și pentru ceilalți care-și anunțaseră prezența. Tot devreme am plecat și eu pentru micile nimicuri și retușuri, cu brațele încărcate de costume și alte decoruri pe care le lucrasem acasă.
Scena arăta ca o pădure, așezată până în cele mai mici detalii de Neculai. Nu după mult timp au început să vină și mamele cu micii actori, gătiți, emoționați, uimiți și nerăbdători să urce pe scenă. Mă gândesc acum la gătit că de fapt era o întrecere între noi. Costume. Chiar și eu, educatoarea lor, care moderam prima mea serbare, nu m-am lăsat mai prejos. Îmbrăcată într-o rochie roșie, lungă, de mătase și singura pe care o aveam mai acătării, pentru un astfel de eveniment. Era rochia de la banchet și se cădea să mă vadă și satul, cu o rochie lungă, roșie, atât de frumoasă și care stătea ca turnată pe mine.
Începuseră să se adune și mamele cu copiii pe lângă ele și cu costumele lucrate puse pe umerașe ca să nu se șifoneze sau să se rupă. Eu îi făcusem costumul de iepurică surioarei mele mai mici.
Era o iepurică albă și nu întâmplător am ales culoarea, era negruță, cu atât mai mult că era vară.
În murmurul începerii evenimentului, am tras cortina și i-am prezentat pe micuții actori, care, cu reverență haioasă, salutau publicul și făceau o plecăciune ursului, care era sărbătoritul în sceneta Este ziua lui Moș Martin. Pe rând, fiecare dintre invitații la onomastică îi spunea o poezie sau cântau în cor cu toții.
În sala arhiplină, se făcuse cald tare, iar micuții dădeau semne de nerăbdare și de la transpirație a început să se umezească hârtia creponată și începuse să cadă ba o aripă a fluturelui, ba o petală a florii, chiar și coada ursului, urechea lupului . Auzeam din toate părțile când de colo, când de dincolo: „Domnișoară, veniți și la mine mi-a căzut aripa” „…și mie coada”, a spus sărbătoritul. Încercam să le abat atenția, dar se pare că hârtia se muiase de tot și se rupeau bucăți din costumele lucrate cu atâta migală. Fiind la începutul activității mele, nu am luat în calcul și această posibilitate.
La o ochire mai atentă peste scenă, nimeni dintre actori nu mai avea costumul întreg. Pe masa sărbătoritului erau așezate tot felul de bunătăți. Mamele se întrecuseră între ele și aduseseră de acasă tot ce era mai bun. Se gândiseră că la o masă de onomastică de-adevăratelea vin oaspeți și e bine să fie primiți cum trebuia. La un moment dat, pe scenă se făcuse o mare hărmălaie. Nici nu ne mai auzeam și fiecare era pe jumătate dezbrăcat. Când mă uit mai bine, o văd pe surioara mea doar în chiloți și se lupta cu vulpița pentru un loc de cinste la masa ursului. Și, nici nu am apucat să număr până la 10, că se aruncaseră pe mâncarea de pe masă. Unii apucaseră un scăunel, alții mai practici se așezaseră direct pe covor și se înfruptau din bucatele gustoase de pe masă.
Să se continue serbarea, nici vorbă!
Ca o bună moderatoare a unui eveniment am ieșit din el destul de bine. Cu o voce calmă și zâmbind am invitat pe scenă și mamele la ziua onomastică a ursului, a fost cea mai nimerită soluție ca să ies cu bine din situația creată și să dau impresia că invitația făcea parte din scenetă. Invitația la ospăț a adus pe scenă mamele, ba chiar și bunicile, care s-au așezat gospodărește pe locurile libere, căutând din ochi mâncarea pe care o pregătiseră acasă, ba chiar uitându-se și împrejur la alte mâncăruri care arătau la fel de bine. Cum toți eram obosiți, emoționați și încălziți, mâncarea gustoasă de pe masă a adus dispoziție, ba chiar și mie, care mi-am ridicat ușor rochia de mătase lungă și m-am așezat turcește lângă micuții mei, care aproape nu mai aveau pe ei nicio urmă din animăluțul invitat la onomastica ursului. Cred că a fost cea mai sățioasă mâncare într-un mediu artificial de pădure, scena.
Și despre prima serbare a sfârșitului de an școlar, a primei generații de copii, s-a vorbit și s-a pomenit multă vreme, dar nu de rău.
Prima serbare a micuților, a educatoarei, a mamelor a fost ceva de neuitat și nu mai spun de atmosferă festivă, dar mai altfel, aproape ca în realitate.
