PRIETENUL MEU,
MOȘ CARTOAFĂ, BARCAGIUL
Moș Cartoafă, barcagiul satului, își câștiga traiul zilnic transportând oamenii de pe o parte în alta a Dunării, dintr-un sat în celălalt, după nevoile fiecăruia. De dimineață până seara îl vedeai când pe un mal, când pe celălalt al Dunării. Pentru treaba pe care o făcea primea câte un bănuț de la fiecare călător, din care își câștiga traiul zilnic. Moș Cartoafă era bun și foarte darnic. Din bănuții câștigați cumpăra și pentru noi, copiii, câte un dulce.
Prietenia mea cu el s-a înfiripat în casa bunicii, el fiind prieten bun cu bunicul. În serile de vară se adunau toți prietenii bunicului la el acasă, stăteau pe prispa casei și depănau amintiri din tinerețile lor trecute, mai povesteau din ce citiseră în cărți ori discutau despre cum va fi anul… secetos, ploios, ce recolte o să se facă… Câteodată Moș Barcagiul scotea de la brâu un flu-ier și începea să cânte după cum se simțea, cântece mai vesele sau mai triste, de rămâneai uimit, cel puțin eu, care mă strecuram printre ei și ascultam înfiorată cântecul lui și ce povesteau prietenii bunicului.
Toți invitații bunicului mă iubeau și mă răsfățau. Niciodată nu-i deranja prezența mea, ca și când eram una de-a lor.
În perioada despre care vă povestesc, locuiam împreună cu mama peste Dunăre, în Ilganii de Sus, unde aveam destui prieteni și vecini buni. Mama era însă nevoită să meargă la sapă cu ziua, când la o vecină, când la alta ca să avem bani pentru toate cele trebuincioase la casa omului. Pe mine mă lăsa acasă, după ce seara îmi spunea ce să fac a doua zi, să am grijă de animale, să nu mă duc la baltă cu copiii, să mănânc tot ce mi-a pregătit. Dar mai ales să nu mă duc la Dunăre la scăldat. În dimineața următoare mă scotea pe prispă, afară, și mă lăsa să dorm cât vreau eu și înainte să plece îmi lăsa pe pervazul ferestrei mâncarea pentru toată ziua, și după aceea să mă joc cu prietenii mei din vecini, pe lângă casă.
Cu ochii mijiți încă de somn, de-abia așteptam să plece mama, că eu în urma ei, gata mă îmbrăcam și-i făceam semn barcagiului să vină să mă treacă Dunărea. Aveam o înțelegere cu el, ca imediat după ce plecă mama, să mă treacă Dunărea la bunica, dar eu de fapt mergeam la mătușa Ștefana, mama prietenei mele, Valerica.
Descoperisem că mătușa Ștefana făcea niște turte de mălai gustoase cum nu mai mâncasem niciodată. Mătușa avea mulți copii, eu însă mă jucam doar cu cei de-o seamă cu mine, cu Ioana, Valerica și Dumitraș. La ora amiezii ne așezam la o masă joasă și rotundă și ne înfruptam din bunătățile de turte. Eu, cel puțin, zici că nu mai mâncasem niciodată! Aveam poftă pentru că eram la grămadă. De mâncarea mamei de la fereastră, nici nu mă atingeam, dar avea grijă de ea Vasilică, vecinul nostru, care lingea și urmele de pe farfurie.
Aveam totuși o mare grijă. Cum începea să se apropie venirea mamei, cu o oră, două înainte mergeam la barcă și Moș Cartoafă mă trecea Dunărea. Ajunsă acasă cu o viteză, chiar mai mare decât a luminii!, îmi începeam treburile. Măturam prin casă și prin curte de zici că trecuse un taifun pe acolo de ce praf se făcea. Adunam în grabă iarbă pentru păsări și porci, dădeam mâncare și apă la câini. Apoi mă așezam cuminte pe băncuța de la poartă și o așteptam pe mama care venea obosită și bucuroasă că acasă este bine și că eu mâncasem tot ce lăsase ea.
Cam așa se întâmpla în fiecare zi.
Însă, într-o dimineață frumoasă de vară în care totul îmi zâmbea și parcă îmi făcea cu ochiul, și soarele anunța o zi frumoasă, cerul era senin și albastru, de ziceai că se întrecea cu apa Dunării, păsările ciripeau vesele și eu fericită și cu poftă de șotii, după ce am trecut Dunărea, am și început joaca cu prietenii mei, la început prin curte, apoi pe uliță și de acolo la grădinile din spatele caselor. Ne-am jucat, am alergat, până când ne-a venit foamea. Ce să mâncăm?! Căutând cu privirile în jur, am văzut mazăre într-una dintre grădini. Am mers cu toții și am început să culegem păstăi de mazăre, fiecare cât puteam, în buzunare, în poalele rochiei, și după ce le dezghiocam de pe păstaie, ne înfruptam din bobițele mici și verzi, dulci și gustoase, și așa, ne-am liniștit burțile care ghiorăiau mai ceva ca la un concert.
La scurt timp după „ospăț”, eu și prietenii mei am început să ne simțim cam rău, drept pentru care am plecat în fugă spre casa bunicii mele Ioana, care știa să ne dea primul ajutor. De-abia mai respiram când am ajuns la ea! Toți aveam burta umflată, de zici că eram niște oi. Bunica ne-a întrebat ce-am mâncat și când i-am spus, s-a speriat. Repede ne-a făcut o licoare din cărbunii din plită și ne-a turnat pe gât să bem, cu zorul. Ne-a frecat la mâini, ne-a dat să bem în cruce din castronul în care a preparat porțiunea, și încet, încet după nenumărate grohăituri porcești am început să ne liniștim și să ațipim.
Între timp… uitasem de înțelegerea mea cu barcagiul, să ajung acasă înaintea mamei. Bunica a chemat-o pe mama să vină să mă ia… și așa au aflat de escapadele mele ascunse.
Seara, târziu, după ce ne liniștisem, mama i-a luat pe prietenii mei și i-a dus acasă la ei. I-a povestit mătușii Ștefana cum am mâncat borceag, hrană pentru oi, pe care noi am con-fundat-o cu mazărea, și că am avut noroc cu bunica care ne-a ajutat să ne liniștim cu leacul din cărbuni încinși și cu rugăciunile ei.
Apoi, am plecat cu mama spre locul unde ne aștepta Moș Cartoafă, care ne-a trecut Dunărea la casa noastră. Și acolo dezastrul! Toate animalele flămânde, setoase, în magazia de alimente intraseră purceii care erau liberi prin curte și și-au luat singuri ce li se cuvenea, mălai direct din sac. Nu vreau să-mi amintesc ce era în cămară!
Mama se lupta cu gândurile, să mă pedepsească, să mă ierte, dar când se gândea la ce puteam să pățesc, dragostea de mamă a învins și eu m-am cuibărit liniștită și speriată la pieptul ei ca cea mai cuminte și liniștită fetiță.
Și acum, vă întreb și pe dumneavoastră… nu eram eu o fetiță cuminte?!
Cu bucurie… din amintirile mele din copilărie!