Bucurii păstrate în cufărul amintirilor!

Bucurii păstrate în cufărul amintirilor!
Bună ziua,
dragi prieteni!
Cum așa se cade și este frumos să-mi arăt bucuria și mulțumirea pentru ziua minunată (aniversarea zilei mele de naștere) la care ați participat, bineînțeles fiecare în felul său… ba trimițând gânduri, mesaje, telefoane, chiar și tras o fugă până la mine  acasă și doar așa pentru o îmbrățișare, oferit o floare sau pur și simplu să vadă bucuria din ochii mei și să mă întrebe cum îmi este în zilele acestea. Ca să știți sunt tare  fericită și m-am simțit sărbătorită. Abia acum la anii pe care i-am împlinit am înțeles că fiecare moment trebuie trăit (cred că  niciodată nu este târziu) .Mi-am promis că în anii ce vor urma o să-mi fac timp să vorbesc cu cei dragi despre tot ce ne trece prin cap ,să râdem, să călătorim, să cunoaștem oameni noi și să ne îmbrățișăm de câte ori simțim asta. Astăzi am ales să vă mulțumesc în felul meu.
Și nu-i așa…
Surprizele, mai ales cele plăcute ,sunt binevenite în orice moment…chiar și…
O SURPRIZĂ-N CEAS DE NOAPTE
Parcă simt și acum bucuria pe care mi-a făcut-o familia din partea tatălui meu, Vasile, într-o zi de 20 ianuarie când îmi sărbătoream ziua de naștere. Nu știu cine a gândit această întâlnire, dar era o zi specială pentru mine că doar împlineam șaisprezece ani.
Îmi sărbătoream ziua în plină iarnă. Și atunci iernile erau foarte geroase, Dunărea era înghețată tun și nămeți de zăpadă cât vedeai cu ochii.
De când mă știu, mama îmi serba ziua de naștere cu mare fast.
Cu mâncarea stăteam bine, în beci aveam de toate: cârnații uscați și atârnați pe o funie, borcanele cu carne la cavarma, bidoanele cu murături și varză, brânza la butoi, peștele uscat pe frânghie, jumările, slănina fiartă în zeamă de varză, coșul cu ouă, oalele cu smântâna grasă și tare ca untul, legumele așezate în lădițe cu nisip ca să reziste, merele învelite în ziare, strugurii stafidiți și butoaiele cu vin roșu și limpede.
Pentru mama era chiar ușor să încropească o masă, când avea din ce face. Așa că, toată săptămâna se pregătea pentru cei dragi. Nici nu mă trezeam bine că începeau vizitele, ba câte o vecină, bunica, mătușile și verișorii, nașele, fiecare venea pe rând. Mamei i-ar fi plăcut să vină toate odată, ar fi fost mai ușor, dar nu era după ea, ci cum își făcea timp fiecare dintre invitate.
Eu, sărbătorita, eram tare fericită, pentru că fiecare avea o vorbă frumoasă pentru mine și primeam câte un cadou și, trebuie să recunosc, așteptat cu nerăbdare. Fiind iarnă, îmi făceam cea mai mare provizie de ciorapi din lână, pieptare, fulare, mănuși, căciuli.
Îmi amintesc că ziua de naștere în acel an a căzut într-o sâmbătă. Eu, nerăbdătoare și fericită, îmi așteptam cadourile. Acum că eram mai mare s-au gândit să-mi dăruiască, pe lângă ce-mi împletiseră, ciorapi, căciuli, pieptare, și câte un ban legat strâns într-o batistă pe care să-i folosesc la nevoie. „E greu când ești prin străini!” spunea bunica.
Veselie, bucurie, însă când se adunau mătușile laolaltă începeau și discuțiile. „Vezi că Angelica poartă rochiile cam scurte și pantalonii sunt cam largi.” Asta mă supăra cel mai tare: când se băgau mătușile în treaba altora! Și mamei atâta îi trebuia, idei! Imediat ce plecau acasă avea grijă să stabilească niște reguli. Totuși, cât erau musafirii, eram scutită de morala mamei.
Ziua a trecut obișnuit, cu bucuriile, contrazicerile și trăirile unei aniversări în familie. Plecaseră oaspeții spre casele lor și mama își pregătea atacul împotriva mea: despre cum mă îmbrac, cum să mă port, cum să vorbesc. Tocmai când mă încărcam cu răbdare să primesc dojenile mamei, deodată auzim gălăgie la poartă și până să ne dumirim ce se întâmplă, curtea s-a umplut cu tineri. Printre căciulile căzute pe ochi, fulare, mănuși, cizme, tropăit, ghiozdane în spate, mi-am dat seama că erau verișorii și verișoarele mele de la Vulturul .
Veniseră cu căruțele la ziua mea urmând ca a doua zi să plecăm cu toți spre Nufărul și de acolo spre Tulcea cu autobuzul, fiecare la liceul unde învățam.
Când i-am văzut, mi s-a umplut sufletul de bucurie.
Doamne, ce frumoși erau! Înalți, blonzi și îmbujorați la față: Stela, Florica, Nelu, Marusea,  Michea. Iordan era cel mai mare verișor al nostru, care locuia în sat cu unchiul Dumitru și atunci a venit cu harmoșca după el să facă puțină atmosferă între verișorii mai mici. Surpriza a fost unchiul Lefter care a venit să-i aducă pe „țâncii” care cred că e ușor să pleci la drum prin zăpadă. „Ehei , ce știu ei? Iarna nu-i ca vara”, a spus unchiul sfătos.
În iarna de care povestesc, Dunărea era înghețată tun și au trecut cu căruța la noi. Gerul le înroșise fața și tropăiau din picioare ca niște căluți ca să se încălzească. Mama i-a invitat în casă și după ce s-au scuturat de zăpadă, s-au dezbrăcat le-a dat imediat un pahar cu vin la temperatura camerei să se încălzească.
Ne-am așezat la masă. Bine că încă nu plecaseră acasă toate mătușile, că era de muncă cu atâția tineri sănătoși și cu poftă de mâncare după aerul rece de-afară. Și mama și mătușile nu știau cu ce să înceapă mai întâi: să pună la uscat ghetele ude, fularele, căciulile, hainele, să care mâncarea din cămară, pentru atâtea guri, că erau flămânzi zici că nu mâncaseră de-o săptămână.
Căminul cald, gerul de afară, zăpada, căruța cu verișorii și căluții tropăind pe Dunărea înghețată, unchiul Lefter cu grijă aducându-și nepoții și nepoatele la casa fratelui său, mătușile, emoțiile zilei, mă făceau să plutesc de fericită ce eram.
Ce de oaspeți dragi!!!
După ce au mâncat, nea Iordan și-a luat harmoșca și atunci dă-i veselie. Am petrecut până târziu. Problema era că iarna se făceau în casă doar două focuri. În tindă și în camera mare mama a așternut pe jos țoale, pături, plăpumi și ne-am așezat unul lângă altul. Zbenguiala, chicotelile înfundate, ca să nu ne audă mama și unchiul, ne-au trimis în lumea somnului spre odihna binemeritată. Cred că a fost cea mai frumoasă noapte pentru mine și verișorii mei.
În camera cealaltă unchiul și mama vorbeau despre mine, cum se descurcă cu taxele, animalele, că este destul de greu iarna, cu vitele, cu adăpatul, cu făcutul copcilor în Dunăre, când tata este plecat în baltă. „E greu, dar bine că suntem sănătoși!”, a spus mama.
În dimineața următoare trăgeau de noi să ne trezim. Noroc cu nea Iordan care a început să cânte o geampara, care scula și morții! Dispoziția vine când veselia este  la ea acasă. În casă era cald, mirosurile mâncării te îmbiau din toate părțile, și iar la masă.
Cu greu am început să ne pregătim bagajele să plecăm spre Nufăru și de acolo spre Tulcea cu autobuzul. Mama a avut grijă sa facă fiecărui nepot sau nepoată un pachețel și l-a ajutat pe fiecare să-și pună fularul, căciula, care se uscaseră între timp puse cu grijă de mama pe sobă la uscat căci în nerăbdarea de a ne vedea, toate erau aruncate prin toate părțile. A fost cea mai frumoasă petrecere de ziua mea.
Am plecat cu  căruța spre Nufăru. Ni se mai alăturaseră si alți copii din vecini, Luca și Mihai. Pentru că era atât de ger, unchiul ne dădea voie să ne dăm jos din căruță și acolo joacă, râs, tropăit, bătut din palme și iar în căruță.
La Nufăru, unchiul Lefter a avut grijă să ne treacă Dunărea să fie sigur că ajungem teferi dincolo, de unde luam autobuzul către Tulcea spre gazdele noastre.
Și mă gândeam, cât de fericiți și protejați eram de părinții, unchii, mătușile și vecinii noștri. Atunci, demult, aveai pe cine să pui umărul la greu.
Și, chiar dacă eram săraci, încrederea și iubirea erau cea mai prețioasă avere pe care o aveam! — simţindu-se binecuvântată.

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.