DESPRE LEGENDE,

SPAIME, POVEŞTI ALE COPILĂRIEI

Am crezut întotdeauna că satul meu de pe malul Dunării este „altfel”. Poate din cauza întinderilor de apă, poate din cauza izolării sau poate că pur și simplu este fermecat. Oricum, aici s-au născut cele mai frumoase povești adevărate sau inventate! Acestea au fost cele care m-au fermecat și mi-au legănat copilăria, mai ceva ca o barcă pe valuri. Și atâtea povești și legende s-au născut aici!

Am să derulez puțin timpul și am să fac un exercițiu de memorie și o să le povestesc așa cum le-am simțit în copilărie. Și o să încep cu o poveste spusă de mama…

Cică pe fundul Dunării trăia un șarpe-monstru. Din când în când, vara mai ales, ieșea la suprafață, și unde vedea că sunt copii care se scăldau în Dunăre nesupravegheați de părinți, îi lua cu el în adâncuri și nu se mai întorceau niciodată acasă. Pentru noi, copiii, era o provocare să te scalzi fără protecția părinților, însă găsisem soluția. Alegeam pe unul dintre noi care ne păzea de pe mal, timp în care ceilalți ne bălăceam în apă ca niște peștișori, săream, chiuiam și ne cufundam în apă. În momentul când observatorul nostru ales vedea pe Dunăre valurile care se mișcau spre noi, striga: „Șarpeleee!!” și noi ieșeam speriați, țipam, ne linișteam și apoi bâldâbâc din nou în apă și ne bălăceam până la altă comandă Șarpele!!

Acest joc al nostru ne speria și ne bucura în același timp. Era fructul oprit. Mai târziu mi-am dat seama că această poveste s-a născut din teama părinților de a nu se întâmpla ceva rău cu noi cât ei erau plecați la treburi. Era o poveste de apărare.

…O altă poveste care mi-a înfiorat copilăria este mai mult o legendă a Dunării… Se spune că Spiritul Dunării la anumite intervale de timp își cere de la oameni, ca tribut, un suflet de om drept sacrificiu. În acea noapte Dunărea se zbate, vuiește, freamătă, geme, se învolburează. Este bine ca atunci să nu ieși din casă pentru că ești ademenit de o fată frumoasă care te ia cu ea și nu te mai întorci acasă. După ce Spiritul Dunării și-a luat tributul, apele ei se liniștesc. Despre oameni care nu s-au mai întors niciodată am aflat de la mama, bunica și mătușile mele.

Tot de la bunica am aflat încă o poveste care circula atunci, în copilăria mea, despre Fantoma Miresei. Se spunea că prin satul nostru, cu mulți ani în urmă, bântuia fantoma unei mirese. Putea fi văzută în locuri diferite, dar doar după miezul nopții. Mulți oameni au văzut-o, mai ales pe un loc unde era o casă părăsită. Povestea acestei mirese era una tristă. Se înecase în Dunăre chiar în ziua nunții ei, cu toți nuntașii care erau în barcă. Mai târziu, preotul satului a făcut o slujbă pentru pomenirea ei, iar de atunci sufletul ei s-a liniștit și nu a mai apărut în sat.

Dar să vă povestesc despre vrăjitoarele din sat… brr! …Vrăjitoarele erau femei cunoscute în sat care făceau rău, după spusele bunicii. Bunica, apoi mama, ne spuneau să ne ferim de ele pentru că puteau să ia mana de la vaci, să ologească păsările, să pocească omul, să despartă tinerii îndrăgostiți, să facă vrăji ca să lege cununia și câte și mai câte. Doar în noaptea de Prohod puteau să se purifice dacă reușeau să intre în biserică atunci când credincioșii ocoleau biserica de trei ori. Oamenii știau despre ce vor să facă vrăjitoarele și ferecau ușile bisericii. Nu erau lăsate nici în noaptea de Înviere să treacă peste focul aprins pentru purificare când ceilalți treceam de trei ori peste foc, să fim iertați și sănătoși.

Noi, copiii de atunci, nu am fost adormiți seara cu povești citite de mama. Nouă ni se spuneau povești adevărate sau inventate din dorința oamenilor de a trăi o altă viață decât cea de zi cu zi, de fantastic sau poate de rutină… Și, de ce nu, pentru că, doar se știe, tot românul este poet!

Mai știi?! Pentru seara aceasta doar despre Moș Ene pe la gene. Despre zânele bune… mâine este o nouă zi!