PRIVEGHIUL,
UN ALT FEL DE A FI ÎMPREUNĂ
Fac parte dintre copiii norocoși care și-au trăit copilăria printre bunici, mătuși, vecine.
De copilărie mă leagă un șir de amintiri frumoase care mi s-au întipărit în minte și în suflet. În casa bunicilor materni, dar și în casa celor paterni, poveștile, întâmplările adevărate sau inventate erau la ele acasă. Iar eu, un copil curios, cu o imaginație atât de bogată, ca un burete, ascultam, învățam, mă informam și-mi îmbogățeam sufletul cu întâmplări trecute despre oamenii și locurile din care mă trăgeam.
Viața la sat era minunată. Oamenii își găseau bucurii din toate întâmplările satului. Chiar la priveghiul unui mort se făceau glume, se organizau jocuri.
Priveghiul durează de obicei două nopți, timp în care oamenii povestesc despre cel mort, amintiri de când trăia. Întotdeauna se povesteau despre cel mort doar momente frumoase din viața lui. „Despre mort numai de bine!”
Când priveghiul se făcea după rânduială, cei care privegheau mortul, rude, prieteni, vecini jucau jocuri distractive, cântau din fluier, spuneau basme, jucau cărți, se mânca și se cinstea de sufle-tul lui. Câteodată se discuta despre treburile curente, că nu prea plouase, că ar fi nevoie să plouă, că o să se facă grâu puțin, că s-a căsătorit fata cu băiatul cutărui vecin, că o să facă o nuntă foarte frumoasă.
Și noi, copiii, intram în jocuri. Îmi plăcea mult jocul Ineluș învârtecuș. Unul dintre noi era conducătorul care trebuia să strecoare pe neobservate un inel în mâna unui copil. Altul trebuia să ghicească la cine este inelul. Dacă ghicea, era conducătorul dacă nu, era pedepsit. …Și pedepsele erau înfricoșătoare: să ieși afară din casă noaptea, să pui mâna pe mort. La cei mai mari jocul avea alt tâlc. Cel la care se găsea inelul însemna că se căsătorește.
Pe lângă ritualul priveghiului era și un motiv de a sta împreună la masă și de a-i ajuta pe cei care își conduceau o persoană dragă spre cele veșnice să depășească mai ușor acest moment greu împreună. Era momentul despărțirii de mort și ultima petrecere cu el.
Noi, copiii, printre cei adulți urmăream ce se întâmplă. Ne speriam de cel mort, ascultam povești înfricoșătoare despre iad, despre strigoi, dar aveam și noi hârjonelile noastre.
Îmi vine în minte o întâmplare care mă amuză foarte tare chiar și acum. La moartea Tușei Mița, bunica unui prieten de-al meu care stătea gard în gard cu noi, Costel, prietenul meu era foarte mândru că toată lumea venea s-o vadă pe bunica lui și că în casa lor era priveghi. Se petrecea așa de bine și el era cel mai invidiat copil din sat. Eu urmăream cu mare atenție toate ritualurile și mă gândeam, cam geloasă pe bucuria lui Costel. În timp ce rudele, sătenii povesteau, își plângeau mortul, noi, copiii, am mers pe urma colivei. Am ajuns toată gașca în cămară unde erau depozitate toate mâncărurile pentru înmormântare, printre care și coliva. Prietenul nostru, ca să arate cine este șeful, mie nu mi-a dat voie să mănânc din lighenașul plin cu grâu dulce, fiert, cu bomboanele prin el. M-am supărat atât de tare că l-am amenințat:
– Bine, când o să moară bunica, nici eu nu o să-ți dau nici un pic de colivă!
Și așteptam cu nerăbdare momentul ca să-l pedepsesc aspru pe vecinul meu încrezut. Nu am putut să-l pedepsesc pentru că bunica a trăit mult, și eu am crescut, dar m-am rugat la Doamne -Doamne să-mi ierte gândurile răutăcioase pe care le-am avut pentru că eu o iubeam pe bunica „ca pe ochii din cap”!
Pentru bătrânii noștri orice moment de bucurie, de tristețe era un prilej de a se întâlni, de a împărtăși gânduri, necazuri, bucurii.
Cu nostalgie pentru vremuri trecute… dar atât de frumoase!