PETRECERE LA IARBĂ VERDE
A doua zi, alte bucurii. Sărbătoream ziua tineretului și
în această categorie ne încadram toți: copiii, adulții, tinerii

căsătoriți, dar și fetele și flăcăii care își căutau perechea. Și vă
întreb acum, unde se putea mai bine ca între părinți, bunici,
prieteni? Cine știa cum să pună o vorbă bună pe lângă o mamă
mai pretențioasă despre fata vecinei care este frumoasă sau
băiatul lui cutare care este harnic și îți ia treaba din mână? Așa
că, în dimineața zilei de 2 mai, ne adunam în grupuri așa cum
erau legate prieteniile și mergeam la iarbă verde cu panerele
pline cu mâncare, băutură, dulciuri și pături pe care să ne așezăm.
Ai mei mai întotdeauna mergeau la păduricea din spatele

casei, unde se aduna familia: bunica, surorile mamei
măritate, cu cumnații și verișorii mei mai mari sau mai mici
decât mine, vecinii noștri din mahala, mai apropiați, cu copiii
lor, prietenii mei, frații și surorile mamei încă nemăritate cu
flăcăii cu care erau în vorbă și unde puteau să-și șoptească mai
bine cuvintele de dragoste decât între cei care-i iubeau, printre
sălciile și văcuțele care pășteau liniștite la marginea întinsă cât
priveai cu ochii.
Bunica, mama, vecinele se uitau cu drag la tinerii frumoși

și parcă se vedeau pe ei în tinerețea lor. Pentru noi, copiii,
marginea era ca și casa noastră. Acolo ne simțeam ca acasă.
Cunoșteam locul ca-n palmă și, după ce mâncam, mai mult în
picioare printre ture de alergături, cu mamele cu ochii și gura
pe noi, începeam joaca „De-a mijita”. Să ne ascundem aveam
destule locuri și cel care mijea avea de alergat mult ca să ne
caute. Se auzea în pădure ecoul „Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”

De multe ori se isca din senin între noi o ceartă sau chiar o
bătaie din te miri ce, însă mamele cu vorbe bune ne linișteau.
Se mai supăra câte una că fata ei a fost trasă de codițe, ne certa,
dar nimeni nu se băga. Se știa, „copilul acum se ceartă, acum
se împacă” și era păcat să se strice o prietenie veche. Dar după
judecata dreaptă pe care o făceau mamele, iar la joacă și acum
cel vinovat de mână chiar cu cea pe care o trăsese de codițe.
Și mă gândesc acum cât de frumoasă era copilăria noastră!

Atunci nu ne evalua nimeni, încă nu se auzise de psiholog.
Atunci când greșeam, măsura se lua pe loc, acasă sau în lume și
ne îndrepta purtarea cine se nimerea: bunica, mătușa, unchiul,
vecina de-alături, ca să ținem minte unde am greșit. Și la școală,

doamna învățătoare avea metodele ei de învățare și
corectare a purtării că învățam să scriem și înțelegeam lecția
până număra la 10, dar nimeni nu comenta metoda doamnei.
După ce oboseam bine, ne așezam pe pături lângă părinții

noștri și mâncam din bunătățile de pe fețele de mese așezate
direct pe iarba verde. De bucuria noastră se minuna și soarele
care trimitea razele spre noi, dar nu atât de fierbinți, ci calde,
parcă să ne mângâie.
La petrecerea pe iarbă verde mâncam ce ne plăcea, părinții

noștri mai închinau câte un pahar cu vin pentru sănătate,
bucurie, prietenie, ne dădeau și nouă un degetar de vin ca să
fim puternici și să nu bem altădată pe furiș din curiozitate.

După un pahar cu vin, limbile se dezlegau și începeau să
povestească de toate, din tinerețea lor, de când erau la școală,
ce șotii făceau, îi ascultam și parcă nu-mi venea să cred că și
părinții noștri făceau ca noi. Însă mâncarea fără muzică este ca
cea fără piper și trimiteau vorbă după un lăutar. Hora se făcea
pe iarbă, mărăcinii și praful de la margine! Se bucurau și nu le
păsa decât de frumusețea zilei, că aveau familiile lor, copii,
casa și barca în ogradă, aveau văcuțe, pui și păsări, un porc pe
care-l creșteau pentru Crăciun, balta avea destul pește pentru
toată lumea, că toți eram sănătoși, aveam școală în sat, biserică,
prieteni și vecini buni. Eram fericiți că ne aveam unii pe alții.
Poate că aveau și nopți în care nu dormeau, că nu aveau aia sau
cealaltă! Dar de ce erau prietenii și familia? Era de-ajuns doar
să-ți spui necazurile, că vorba mergea din casă-n casă și toată
lumea le sărea în ajutor cu ce putea.
Se lăsa seara, dar petrecerea încă nu se terminase. O
continuam la bufet, acolo unde se aduna tot satul de pe unde
petrecuseră pe timpul zilei, de la margine, pădurice, baltă sau
vizite la familii.
Ne găteam din nou și plecam la deal unde se întindea
distracția, acum pe terenul din fața bufetului. Veneam îmbrăcați

mai lejer. Muzica lăutărească la acordeon se auzea în tot
satul. Veselia, glumele, muzica, buna dispoziție și luna care
strălucea în apa Dunării ne făceau să credem că eram într-o
poveste frumoasă în care noi eram personajele principale!
Târziu în noapte ne îndreptam spre case, cei mai mici
dintre noi pe umerii taților sau în brațele mamelor.
Dimineața, părinții noștri plecau la serviciu, mamele îns

se întâlneau la margine unde duceau vitele la cireadă și acolo
dezbăteau în amănunt cheful de două zile de-a fir -a -păr: cum
a fost, cât de frumos, ce rochie frumoasă avea Maria și băiatul
lui Colea ce voinic… „Pun pariu”, spunea o vecină, „că deja
au făcut vorbele că se potrivesc atât de mult”. Și toată săptămâna

au vorbit despre petrecerea de 1 și 2 Mai. Aveau de ce
să-și amintească până la următoarea.
Și am avut destule petreceri de 2 Mai în acest fel, diferența

era cum o vedeam și o simțeam în fiecare an. Eu însă
astăzi am vrut să povestesc despre acel 2 Mai din copilăria
mea.
Atunci eram sănătoși, fericiți și voioși! Eu cred că de la
soare, de la iarbă, de la aer, de la bunătate, de la bucuria că ne
mulțumeam cu ce aveam și cu ce ne-a dat Dumnezeu.
Ei, cam așa eram atunci și așa sărbătoream ziua de 1 și
2 Mai