Chiar așa este: cum ți-e scris în frunte ți-e pus!
TATA, STÂLPUL CASEI
Cred că în tot ce ți-am povestit până acum, n-a fost ceva unde să nu
amintesc de tata! Nici că se putea altfel, tata era în tot ce însemna viața
noastră. Pe tata îl chema Gheorghe, ți-am mai spus asta și altădată, dar
trebuie să recunosc îmi place să-i repet numele de sfânt și acum când
îți povestesc cred că a fost trimis special pe pământ ca să aibă grijă de
noi. Era bun ca pâinea caldă. Ne iubea mult, dar putea să fie și aspru
atunci când trebuia. Ce-mi plăcea la el era că nu ne lăsa să fim supărați
degeaba și atunci când făceam ceva care nu se cuvenea imediat ne arăta
unde am greșit.
Tata trăia mai mult la Mila 26 pe malul canalului și tot acolo avea
ferma unde creștea oi, vaci, păsări. Săracul de el, pe spatele lui erau
multe guri de hrănit și trebuia să scoată bani chiar și din piatră seacă.
Acolo, la baltă, tata avea o căsuță pe care o construise chiar pe malul
canalului. Căsuța, curtea și grădina erau înconjurate de apă. Din curte,
oriunde te-ai fi uitat, nu vedeai decât apă, sălcii, bărci, șalupe și copii.
Poate că alți copii s-ar fi speriat de atâta apă, dar noi eram ca niște
peștișori, ne bălăceam toată ziua unde ne nimeream. Și zi și tu, dacă nu
aveam unde!
Prin fața casei trecea Dunărea, iar în spatele ei era baltă cât puteai
cuprinde cu ochii. Apele care ne înconjurau, Dunărea, balta ori cana-
lul, erau sursa de unde ne procuram de-ale traiului.
Tata arunca încă de cu seară o setcă în canalul care ducea spre baltă,
iar dimineața aveam masa asigurată fără prea multă muncă, poate doar
curățatul peștelui așa proaspăt cum era, că încă se zbătea în mână, cerea
puțină osteneală, că prăjitul și mâncatul peștelui erau floare la ureche.
– Tu, fată, dacă numărai până la trei în farfurie nu mai râmânea
nimic la câți eram! La fermă îi mai dădea o mână de ajutor și ciobanul
pe care-l avea cu ziua la păzitul oilor, datul la ușă, mulsul și la tot ce mai
era nevoie prin curte. Era un tânăr din sat „bun la toate” cum spunea
tata. Trăia singur acolo. Toamna ne aducea cu caiucul la Tulcea bostan
pentru plăcinte, legume și tot ce mai strângea din curte și grădină. Noi,
copiii, rămâneam acasă la Tulcea pe timpul școlii. Mama avea grijă de
noi și ne ajuta la lecții, făcuse și ea patru clase, dar putea să ne ajute așa
cât știa. Mamei îi plăcuse cartea așa că aveam pe cine să întrebăm când
nu înțelegeam și mai ales la aritmetică la care se descurca mai bine. Cel
mai mult avea grijă să nu lipsim de la școală. Așa că în privința școlii
tata lăsase toată răspunderea pe umerii mamei. În privința învățatului
tata era tare sever, chiar și cu mama dacă unul dintre noi mai șchiopăta
la carte. Pot să spun că și mama, ca o adevărată dăscăliță, avea meto-
dele ei, ca să-l dea pe brazdă pe cel care mai șchiopăta dintre noi. Ne
învățaserăm cu mama, era bună cu noi și o iubeam, dar îl doream și pe
tata și abia îl așteptam la sfârșitul săptămânii când venea spre Tulcea cu
barca încărcată cu toate bunătățile adunate din curte și grădină: miere
de albine, ouă, pește, păsări, lapte, smântână și din grădină tot ce era
copt atunci.
Era o bucurie ziua de sâmbătă când venea tata. Plecam toți frații
înaintea lui ca să-l ajutăm la descărcat ce aducea de la baltă. Ne băteam
cine să ajungă mai repede în brațele lui. Parcă-l văd pe tata cum se uita
la noi și nu stia cum să ne cuprindă în brațele lui pe fiecare. Apoi ne
spunea mândru tare:
– Nu știu, măi copii, ce se întâmplă cu voi? Eu stau la baltă numai
între apă, iar voi la uscat și creșteți ca din apă de la o săptămână la alta.
Și se uita cu drag la noi, îmbrățișându-ne cu privirea pe fiecare și con-
tinua cu glumele:
– De crescut văd că ați crescut, dar acum vreau să văd și cât de puter-
nici sunteți acum când o să luați tot ce v-am adus cu caiucul (barca).
– Tu, fată, mă uitam în barcă cât de migălos erau așezate toate, în așa
fel puse în coșuri și panere ca să încapă cât mai multe… Noi apucam
câte doi panerul de toartă și plecam spre casă pe o scurtătură. Eram tare
bucuroși când cineva se uita după noi și se minuna cum îl ajutam pe
tata. Când începeam să cărăm ce aducea tata de la baltă unul dintre noi
rămânea la barcă ca să păzească ce mai rămăsese, nu de alta, dar erau și
atunci mulți oameni care nu trăiau așa bine ca noi. Când în barcă era
ceva mai greu și noi nu-l puteam căra, ne scutea de la opinteală bunicul
cu căruța și-l ajuta pe tata să care totul acasă. Noi mergeam pe lângă
căruță. Nu duceam lipsă de nimic, aveam părinți harnici și în curtea și
grădina din oraș aveam cam tot ce ne trebuia. Din fructele pe care le
aduna mama din curte, ne făcea câte o cratiță plină cu chisăliță pe care
o beeam de multe ori în loc de sete. Era acrișoară și gustoasă. Atunci
când voiam să ne țină și de foame puneam în ea câte o felie de pâine ca
să fie sățioasă în loc de mâncare, ba de multe ori ne plăcea să o mâncăm
și cu mămăligă.
La baltă aveam și cultură de floarea soarelui, iar atunci când se cocea
sămânța de pe pălăriile de floarea soarelui veneam și noi în ajutorul
părinților. Mai ales că eram în vacanță. De soarele fierbinte ne apăram
cu pălăriile de floarea soarelui de care au avut grijă vrăbiile să mănânce
bob cu bob chiar sub ochii noștri și a sperietoarei din grădină. Vă intreb
și eu, altfel de unde am fi luat pălării? După ce adunam pălăriile și le
băteam bine, până se desprindeau semințele, le adunam într-un paner
căptușit cu celofan ca să nu se piardă niciun bob. Așteptam o zi cu
vânt și le vânturam, iar boabele curățate cădeau pe pânza specială pe
care o puneam jos, iar pleava ușoară era luată de vânt. Puneam semin-
țele în saci de pânză, iar tata îi ducea la bunicul din Tulcea ca să ne
facă ulei. Din miezul rămas după stoarcerea semințelor bunicul făcea
măcuci (turte). După cum te uiți la mine, cred că nu știi ce sunt, așa-i!
Semănau cu niște roți mari și erau făcute din semințele rămase după
stoarcere și presare. Bunicul le folosea ca mâncare pentru porci și păsări.
De multe ori am mâncat și noi, le mâncam și noi copiii, atunci când ne
luam cu joaca. Erau tare bune la gust și sățioase. Ne țineau de foame și
o zi întreagă.
Abia așteptam vacanța de vară, când o parte dintre noi plecam la
mila 26, acolo unde aveam casa de vară ca să îl ajutăm pe tata la tre-
burile de acolo. Căsuța pe care o construise tata ca să încăpem toți era
așezată pe malul canalului, iar grădina era mai mult lungă decât lată și
se întindea pe marginea canalului, iar prin fața casei trecea Dunărea.
– Tu, Ileană, să știi că aveam ajutoare din toate părțile: de la apă,
ploaie vânt, soare, păsări. În curtea noastră creșteau tot felul de păsări:
găini, rate, gâște. Creșteam și porci. Era atât de ușor să-i crești. Le
dădeam drumul pe malul canalului și scăpam să-i hrănim, își găseau
singuri ce le trebuia. De-a lungul canalului până la baltă râmau rădăcini
și se hrăneau singuri. Abia spre seară se întorceau acasă cu burțile pline.
Îi învățaserăm ca seara când ajungeau acasă să le mai dăm un terci de
mălai făcut de cine apuca prin curte. Cu gâștele și rațele era și mai ușor,
le dădeam drumul pe Dunăre și nu mai avem grija lor până seară. Doar
atunci unul dintre noi bătea cu bățul într-o darabană ca ele să audă și
să vină acasă. Se întorceau acasă măcăind sau gâgâind gălăgioase bătând
din aripi semn că se întorceau sau altădată veneau înotând pe canal
până ajungeau în poartă așteptând porția de porumb cu care le obișnui-
serăm. Și noi, copiii, eram prinși la treburile prin curte, îl ajutam pe
tata să strângă recolta din grădină și curte le vindeam în piețele din Tul-
cea, iar toamna mama ne cumpăra haine și încălțăminte pentru școală.
Cumpăra haine doar pentru frații mai mari. Hainele rămase mici de
la frații mai mari, le îmbrăcăm cei mai mici, așa că părinții noștri mai
scăpau de-o cheltuială. Cu mâna pe inimă, pot să spun, că în copilăria
noastră nu ne lipsea nimic și eram fericiți de dimineață până seara când
ne duceam la culcare și intram în lumea viselor. Dormeam duși fără să
ne întoarcem pe cealaltă parte până dimineață.
– Ca să vorbesc despre viața mea și ai mei este mult de povestit, nu
glumă. O viață de om, tu, Ileană!… Și tanti Maria, a căzut pe gânduri…
uitându-se în ochii mei și parcă așteptând un răspuns…
– Cum ar mai trăi omul dacă n-ar avea amintirile? Ele mă mai liniș-
tesc prin ce-am trecut: moartea mamei, a tatălui, a bunicilor, a fratelui,
a soțului, a surorii mai mici și a singurei mele fete. Am crescut nepoții
de la ea și acum strănepoții. Cimitirul este plin cu ai mei. Hei, dar ce
să faci, asta-i viața! Eu a trebuit să-i așez la locul lor pe fiecare. Uită-te
la mine și cu toate astea îmi place să trăiesc. Iubesc viața, tu, Ileană! Și
chiar nu știu cum m-am ținut în picioare fără să mă doboare durerea. Și
dacă mă gândesc mai bine la vorba pe care o zicea bunica Aftinia atunci
când cineva trebuia să treacă prin ce îi era hărăzit.