TATA, STÂLPUL CASEI

Cred că în tot ce ți-am povestit până acum, n-a fost ceva unde să nu

amintesc de tata! Nici că se putea altfel, tata era în tot ce însemna viața

noastră. Pe tata îl chema Gheorghe, ți-am mai spus asta și altădată, dar

trebuie să recunosc îmi place să-i repet numele de sfânt și acum când

îți povestesc cred că a fost trimis special pe pământ ca să aibă grijă de

noi. Era bun ca pâinea caldă. Ne iubea mult, dar putea să fie și aspru

atunci când trebuia. Ce-mi plăcea la el era că nu ne lăsa să fim supărați

degeaba și atunci când făceam ceva care nu se cuvenea imediat ne arăta

unde am greșit.

Tata trăia mai mult la Mila 26 pe malul canalului și tot acolo avea

ferma unde creștea oi, vaci, păsări. Săracul de el, pe spatele lui erau

multe guri de hrănit și trebuia să scoată bani chiar și din piatră seacă.

Acolo, la baltă, tata avea o căsuță pe care o construise chiar pe malul

canalului. Căsuța, curtea și grădina erau înconjurate de apă. Din curte,

oriunde te-ai fi uitat, nu vedeai decât apă, sălcii, bărci, șalupe și copii.

Poate că alți copii s-ar fi speriat de atâta apă, dar noi eram ca niște

peștișori, ne bălăceam toată ziua unde ne nimeream. Și zi și tu, dacă nu

aveam unde!

Prin fața casei trecea Dunărea, iar în spatele ei era baltă cât puteai

cuprinde cu ochii. Apele care ne înconjurau, Dunărea, balta ori cana-

lul, erau sursa de unde ne procuram de-ale traiului.

Tata arunca încă de cu seară o setcă în canalul care ducea spre baltă,

iar dimineața aveam masa asigurată fără prea multă muncă, poate doar

curățatul peștelui așa proaspăt cum era, că încă se zbătea în mână, cerea

puțină osteneală, că prăjitul și mâncatul peștelui erau floare la ureche.

– Tu, fată, dacă numărai până la trei în farfurie nu mai râmânea

nimic la câți eram! La fermă îi mai dădea o mână de ajutor și ciobanul

pe care-l avea cu ziua la păzitul oilor, datul la ușă, mulsul și la tot ce mai

era nevoie prin curte. Era un tânăr din sat „bun la toate” cum spunea

tata. Trăia singur acolo. Toamna ne aducea cu caiucul la Tulcea bostan

pentru plăcinte, legume și tot ce mai strângea din curte și grădină. Noi,

copiii, rămâneam acasă la Tulcea pe timpul școlii. Mama avea grijă de

noi și ne ajuta la lecții, făcuse și ea patru clase, dar putea să ne ajute așa

cât știa. Mamei îi plăcuse cartea așa că aveam pe cine să întrebăm când

nu înțelegeam și mai ales la aritmetică la care se descurca mai bine. Cel

mai mult avea grijă să nu lipsim de la școală. Așa că în privința școlii

tata lăsase toată răspunderea pe umerii mamei. În privința învățatului

tata era tare sever, chiar și cu mama dacă unul dintre noi mai șchiopăta

la carte. Pot să spun că și mama, ca o adevărată dăscăliță, avea meto-

dele ei, ca să-l dea pe brazdă pe cel care mai șchiopăta dintre noi. Ne

învățaserăm cu mama, era bună cu noi și o iubeam, dar îl doream și pe

tata și abia îl așteptam la sfârșitul săptămânii când venea spre Tulcea cu

barca încărcată cu toate bunătățile adunate din curte și grădină: miere

de albine, ouă, pește, păsări, lapte, smântână și din grădină tot ce era

copt atunci.

Era o bucurie ziua de sâmbătă când venea tata. Plecam toți frații

înaintea lui ca să-l ajutăm la descărcat ce aducea de la baltă. Ne băteam

cine să ajungă mai repede în brațele lui. Parcă-l văd pe tata cum se uita

la noi și nu stia cum să ne cuprindă în brațele lui pe fiecare. Apoi ne

spunea mândru tare:

– Nu știu, măi copii, ce se întâmplă cu voi? Eu stau la baltă numai

între apă, iar voi la uscat și creșteți ca din apă de la o săptămână la alta.

Și se uita cu drag la noi, îmbrățișându-ne cu privirea pe fiecare și con-

tinua cu glumele:

– De crescut văd că ați crescut, dar acum vreau să văd și cât de puter-

nici sunteți acum când o să luați tot ce v-am adus cu caiucul (barca).

– Tu, fată, mă uitam în barcă cât de migălos erau așezate toate, în așa

fel puse în coșuri și panere ca să încapă cât mai multe… Noi apucam

câte doi panerul de toartă și plecam spre casă pe o scurtătură. Eram tare

bucuroși când cineva se uita după noi și se minuna cum îl ajutam pe

tata. Când începeam să cărăm ce aducea tata de la baltă unul dintre noi

rămânea la barcă ca să păzească ce mai rămăsese, nu de alta, dar erau și

atunci mulți oameni care nu trăiau așa bine ca noi. Când în barcă era

ceva mai greu și noi nu-l puteam căra, ne scutea de la opinteală bunicul

cu căruța și-l ajuta pe tata să care totul acasă. Noi mergeam pe lângă

căruță. Nu duceam lipsă de nimic, aveam părinți harnici și în curtea și

grădina din oraș aveam cam tot ce ne trebuia. Din fructele pe care le

aduna mama din curte, ne făcea câte o cratiță plină cu chisăliță pe care

o beeam de multe ori în loc de sete. Era acrișoară și gustoasă. Atunci

când voiam să ne țină și de foame puneam în ea câte o felie de pâine ca

să fie sățioasă în loc de mâncare, ba de multe ori ne plăcea să o mâncăm

și cu mămăligă.

La baltă aveam și cultură de floarea soarelui, iar atunci când se cocea

sămânța de pe pălăriile de floarea soarelui veneam și noi în ajutorul

părinților. Mai ales că eram în vacanță. De soarele fierbinte ne apăram

cu pălăriile de floarea soarelui de care au avut grijă vrăbiile să mănânce

bob cu bob chiar sub ochii noștri și a sperietoarei din grădină. Vă intreb

și eu, altfel de unde am fi luat pălării? După ce adunam pălăriile și le

băteam bine, până se desprindeau semințele, le adunam într-un paner

căptușit cu celofan ca să nu se piardă niciun bob. Așteptam o zi cu

vânt și le vânturam, iar boabele curățate cădeau pe pânza specială pe

care o puneam jos, iar pleava ușoară era luată de vânt. Puneam semin-

țele în saci de pânză, iar tata îi ducea la bunicul din Tulcea ca să ne

facă ulei. Din miezul rămas după stoarcerea semințelor bunicul făcea

măcuci (turte). După cum te uiți la mine, cred că nu știi ce sunt, așa-i!

Semănau cu niște roți mari și erau făcute din semințele rămase după

stoarcere și presare. Bunicul le folosea ca mâncare pentru porci și păsări.

De multe ori am mâncat și noi, le mâncam și noi copiii, atunci când ne

luam cu joaca. Erau tare bune la gust și sățioase. Ne țineau de foame și

o zi întreagă.

Abia așteptam vacanța de vară, când o parte dintre noi plecam la

mila 26, acolo unde aveam casa de vară ca să îl ajutăm pe tata la tre-

burile de acolo. Căsuța pe care o construise tata ca să încăpem toți era

așezată pe malul canalului, iar grădina era mai mult lungă decât lată și

se întindea pe marginea canalului, iar prin fața casei trecea Dunărea.

– Tu, Ileană, să știi că aveam ajutoare din toate părțile: de la apă,

ploaie vânt, soare, păsări. În curtea noastră creșteau tot felul de păsări:

găini, rate, gâște. Creșteam și porci. Era atât de ușor să-i crești. Le

dădeam drumul pe malul canalului și scăpam să-i hrănim, își găseau

singuri ce le trebuia. De-a lungul canalului până la baltă râmau rădăcini

și se hrăneau singuri. Abia spre seară se întorceau acasă cu burțile pline.

Îi învățaserăm ca seara când ajungeau acasă să le mai dăm un terci de

mălai făcut de cine apuca prin curte. Cu gâștele și rațele era și mai ușor,

le dădeam drumul pe Dunăre și nu mai avem grija lor până seară. Doar

atunci unul dintre noi bătea cu bățul într-o darabană ca ele să audă și

să vină acasă. Se întorceau acasă măcăind sau gâgâind gălăgioase bătând

din aripi semn că se întorceau sau altădată veneau înotând pe canal

până ajungeau în poartă așteptând porția de porumb cu care le obișnui-

serăm. Și noi, copiii, eram prinși la treburile prin curte, îl ajutam pe

tata să strângă recolta din grădină și curte le vindeam în piețele din Tul-

cea, iar toamna mama ne cumpăra haine și încălțăminte pentru școală.

Cumpăra haine doar pentru frații mai mari. Hainele rămase mici de

la frații mai mari, le îmbrăcăm cei mai mici, așa că părinții noștri mai

scăpau de-o cheltuială. Cu mâna pe inimă, pot să spun, că în copilăria

noastră nu ne lipsea nimic și eram fericiți de dimineață până seara când

ne duceam la culcare și intram în lumea viselor. Dormeam duși fără să

ne întoarcem pe cealaltă parte până dimineață.

– Ca să vorbesc despre viața mea și ai mei este mult de povestit, nu

glumă. O viață de om, tu, Ileană!… Și tanti Maria, a căzut pe gânduri…

uitându-se în ochii mei și parcă așteptând un răspuns…

– Cum ar mai trăi omul dacă n-ar avea amintirile? Ele mă mai liniș-

tesc prin ce-am trecut: moartea mamei, a tatălui, a bunicilor, a fratelui,

a soțului, a surorii mai mici și a singurei mele fete. Am crescut nepoții

de la ea și acum strănepoții. Cimitirul este plin cu ai mei. Hei, dar ce

să faci, asta-i viața! Eu a trebuit să-i așez la locul lor pe fiecare. Uită-te

la mine și cu toate astea îmi place să trăiesc. Iubesc viața, tu, Ileană! Și

chiar nu știu cum m-am ținut în picioare fără să mă doboare durerea. Și

dacă mă gândesc mai bine la vorba pe care o zicea bunica Aftinia atunci

când cineva trebuia să treacă prin ce îi era hărăzit.