AMINTIRI DRAGI DESPRE
BUNICUL MEU GHIȚĂ, CUM ÎL ALINTA BUNICA
M-am născut într-un sat de pescari și crescători de animale. Bunicul era pescar, iar eu îl iubeam foarte mult. Era înalt, blând, bun și foarte arătos. Prima amintire despre el este aceea când eu eram mică, iar el mă arunca până la tavan și-mi spunea: „’tâta mare!”. Mai târziu, când am mai crescut, mă bucura cu tot felul de daruri pe care mi le aducea din baltă, minuni din care îmi confecționam jucării.

Viața bunicului ca pescar se petrecea cam așa: se trezea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, și începea pregătirile să plece pe baltă. Imediat, se trezea și bunica să îl ajute să-și pregătească barca cu cele trebuincioase. Vorbeau în șoaptă. Pe mine mă înduioșau, mă uimeau și parcă mă mângâiau șoaptele lor. În barcă, bunica punea mâncarea pregătită de cu seară, dar nu foarte multă fiindcă baza mesei era borșul de pește pe care-l pregăteau pescarii pe baltă. Apoi bunica începea să care cele trebuincioase pescuitului: vintirile, setca, prostovolul, vologul, năvodul, chipceagul rizacul, mai apoi vâsla, ghionderul și ramele.
Eu, cu ochii mijiți, urmăream acest ritual care se întâmpla în fiecare dimineață. O ramă o lăsa pentru mine, care abia așteptam ca bunicul să mă anunțe că pleacă și mă ridicăm cu bucurie să-l ajut să o ducă la barcă. Rama mi se părea destul de grea, dar era o treabă pe care o făceam cu multă bucurie. Îi aduceam și ispolul, cel cu care arunca apa din barcă, pentru că mă temeam ca nu cumva să se umple barca cu apă și bunicul să nu aibă cu ce s-o arunce. Pentru aceasta eram răsplătită cu dragostea bunicului și bucuriile cu care mă răsfăța. Pentru mine erau adevărate comori neprețuite. Îmi aducea nuferi albi și nuferi galbeni din care îmi făceam coliere pe care le atârnam la gât și mă făleam la prietenii mei. Îmi mai aducea ciulini de baltă, un fel de nuci, foarte gustoși și sățioși dacă erau fierți, raci care fâsâiau și se mișcau în năvodul care-i ținea că într-un clește. Mai aducea bunicul ouă de toate mărimile și culorile: albe, verzui, maronii cu pistrui, iar câteodată aducea și pâinea rămasă nemâncată.
Îmi spunea că toate, toate erau trimise de Iepurașul pe care îl întâlnise în baltă. Tot ce îmi aducea, mâncam până la ultima firimitură pentru că altfel Iepurașul se supăra.
Toată ziua eram cu ochii pe Dunăre, să văd dacă vine bunicul cu micile daruri atât de așteptate. Și în liniștea serii, în amurgul apusului de soare, se întrezărea șirul de bărci și se auzea cântecul vesel al pescarilor, cu voci duioase și calde, mulțumiți că se întorc acasă, sănătoși și cu bucurii pentru cei dragi.
… Eu nu aveam ochi decât pentru bunicul meu minunat, care mă lua în brațe și mă întreba: „A fost cuminte nepoțica mea?”… şi-mi dădea darurile de la Iepuraș!