Copiii.Joaca este începutul cunoașterii!

Copiii.Joaca este începutul cunoașterii!

RĂZBOIUL DE LA MARGINEA SATULUI PENTRU APĂRAREA LOCULUI DE JOACĂ

RĂZBOIUL DE LA MARGINEA SATULUI PENTRU APĂRAREA LOCULUI DE JOACĂ

Prin clasa a IV-a ne găsisem un joc foarte atractiv și provocator: „De-a războiul”! Asta după ce învățasem la scoală din manualul de istorie despre luptele care s-au dat pe pământul nostru și din ce mai știam de la bunica și bătrânii satului despre războaiele pe care le-au apucat, despre cât de greu a fost și pentru cei care au plecat la război, dar și pentru cei rămași acasă care au îndurat foamea, teama, cum erau chinuite fetele și cum, de teama soldaților, erau ascunse și încuiate în beci.

Pot să spun că ajunsesem o patriotă convinsă.

Jocul care ne plăcea îl organizam la marginea satului, unde aveam loc de alergat și de camuflaj printre măturici înalte cât salcia, prin baltă, sălcii, stuf și papură. Ne jucam mai mult în vacanțe sau duminicile când aveam mai mult timp liber. Ne împărțeam în două echipe: cea a românilor și cea a turcilor. Eu întotdeauna făceam parte din echipa românilor, în schimb, vărul meu, Gheorghiță, de care eram foarte apropiată, era în echipa adversă.

Armele de luptă, săbiile, ni le făceam din nuiele de răchită. Mânerele le încrustam cu cuțitașele cu modele diferite, fiecare cu modelul său. Săbiuța mea, mi-o făcuse unchiul Ionel, tatăl lui Gheorghiță, care era foarte priceput în lucrul cu lemnul. Câmpul verde de pe islazul văcuțelor era locul unde se dădea bătălia, iar noi, micii soldați, cu piciorele goale, cu sabia deasupra capului, așteptam comanda de atac a conducătorului care pentru noi, românii, era Vasilică, prietenul meu cel mai bun, iar pentru echipa cealaltă era Gheorghiță, vărul meu. Și nu au fost aleși oricum: erau pricepuți în ale războiului și aveau tactici precise ca să învingă armata adversă.

Mi-aduc aminte de una din luptele noastre. Echipele erau aliniate față-n față într-o liniște deplină așteptând comanda de atac a căpitanilor. Aveam fiecare stabilit soldatul cu care trebuia să luptăm. Eu mă duelam cu vărul meu.

–              La atac!, strigară căpeteniile.

În țipete și zdrăngănit de săbii pentru intimidarea inamicului, am pornit către turci. Cum Gheorghiță era iscusit în mânuirea sabiei, m-am gândit să schimb tactica și am folosit altă armă de luptă găsită chiar pe islazul pe care-l apăram, un bolovan pe care l-am aruncat către adversar. L-am nimerit drept în frunte și rezultatul a fost un cucui cât un ou de gâscă. Lupta s-a încheiat cu retragerea trupelor turcești în frunte cu conducătorul lor rănit, chiar regula războiului permitea asta pentru îngrijirea răniților.

Vărul meu s-a speriat de cucuiul uriaș și a început să țipe de se auzea și în sat. Cred că uitase că era comandantul echipei turce, acum era un copil care nu voia decât să fie lângă mama lui. Ambele tabere am pornit spre casa bunicii care ne-a împăcat după ce, cu leacurile ei, l-a doctoricit pe vărul meu care avea în frunte un cucui atât de mare încât nu puteai să nu crezi că vine de la război.

Eu însă, războinica româncă, am primit o corecție de la mama chiar cu săbiuța mea încrustată cu floricele interzicându-mi să mă mai joc în lupte.

Bunica, în schimb, m-a lămurit liniștit și pe înțelesul meu:

–              Bunica, fetele nu merg în război, ele stau acasă. Țes, cos, torc lână, împletesc,cresc copii, fac mâncare pentru soldați.

De atunci, când băieții se jucau de-a războiul, eu și prietenele mele pregăteam mâncare în castronele mici de lut din iarba și floricelele pe care le găseam pe islaz. Duceam bravilor soldați întăritoare de la româncuțele harnice.

Și, nu-i așa? În jocul lor, copiii pot fi orice: luptător, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zmeu, călăreț. Doar să viseze!

Cu dragoste… din copilăria mea!

 

 

Prin clasa a IV-a ne găsisem un joc foarte atractiv și provocator: „De-a războiul”! Asta după ce învățasem la scoală din manualul de istorie despre luptele care s-au dat pe pământul nostru și din ce mai știam de la bunica și bătrânii satului despre războaiele pe care le-au apucat, despre cât de greu a fost și pentru cei care au plecat la război, dar și pentru cei rămași acasă care au îndurat foamea, teama, cum erau chinuite fetele și cum, de teama soldaților, erau ascunse și încuiate în beci.

Pot să spun că ajunsesem o patriotă convinsă.

Jocul care ne plăcea îl organizam la marginea satului, unde aveam loc de alergat și de camuflaj printre măturici înalte cât salcia, prin baltă, sălcii, stuf și papură. Ne jucam mai mult în vacanțe sau duminicile când aveam mai mult timp liber. Ne împărțeam în două echipe: cea a românilor și cea a turcilor. Eu întotdeauna făceam parte din echipa românilor, în schimb, vărul meu, Gheorghiță, de care eram foarte apropiată, era în echipa adversă.

Armele de luptă, săbiile, ni le făceam din nuiele de răchită. Mânerele le încrustam cu cuțitașele cu modele diferite, fiecare cu modelul său. Săbiuța mea, mi-o făcuse unchiul Ionel, tatăl lui Gheorghiță, care era foarte priceput în lucrul cu lemnul. Câmpul verde de pe islazul văcuțelor era locul unde se dădea bătălia, iar noi, micii soldați, cu piciorele goale, cu sabia deasupra capului, așteptam comanda de atac a conducătorului care pentru noi, românii, era Vasilică, prietenul meu cel mai bun, iar pentru echipa cealaltă era Gheorghiță, vărul meu. Și nu au fost aleși oricum: erau pricepuți în ale războiului și aveau tactici precise ca să învingă armata adversă.

Mi-aduc aminte de una din luptele noastre. Echipele erau aliniate față-n față într-o liniște deplină așteptând comanda de atac a căpitanilor. Aveam fiecare stabilit soldatul cu care trebuia să luptăm. Eu mă duelam cu vărul meu.

–              La atac!, strigară căpeteniile.

În țipete și zdrăngănit de săbii pentru intimidarea inamicului, am pornit către turci. Cum Gheorghiță era iscusit în mânuirea sabiei, m-am gândit să schimb tactica și am folosit altă armă de luptă găsită chiar pe islazul pe care-l apăram, un bolovan pe care l-am aruncat către adversar. L-am nimerit drept în frunte și rezultatul a fost un cucui cât un ou de gâscă. Lupta s-a încheiat cu retragerea trupelor turcești în frunte cu conducătorul lor rănit, chiar regula războiului permitea asta pentru îngrijirea răniților.

Vărul meu s-a speriat de cucuiul uriaș și a început să țipe de se auzea și în sat. Cred că uitase că era comandantul echipei turce, acum era un copil care nu voia decât să fie lângă mama lui. Ambele tabere am pornit spre casa bunicii care ne-a împăcat după ce, cu leacurile ei, l-a doctoricit pe vărul meu care avea în frunte un cucui atât de mare încât nu puteai să nu crezi că vine de la război.

Eu însă, războinica româncă, am primit o corecție de la mama chiar cu săbiuța mea încrustată cu floricele interzicându-mi să mă mai joc în lup

Bunica, în schimb, m-a lămurit liniștit și pe înțelesul meu:

–              Bunica, fetele nu merg în război, ele stau acasă. Țes, cos, torc lână, împletesc,cresc copii, fac mâncare pentru soldați.

De atunci, când băieții se jucau de-a războiul, eu și prietenele mele pregăteam mâncare în castronele mici de lut din iarba și floricelele pe care le găseam pe islaz. Duceam bravilor soldați întăritoare de la româncuțele harnice.

Și, nu-i așa? În jocul lor, copiii pot fi orice: luptător, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zmeu, călăreț. Doar să viseze!

Cu dragoste… din copilăria mea!

 

 

angela

2 thoughts on “Copiii.Joaca este începutul cunoașterii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *