Cu drag… din copilăria mea

Cu drag… din copilăria mea

 

MAMA-ELEVĂ

ȘI PROFESOARA DE DUPĂ-AMIAZĂ

O să vă povestesc acum despre mama-elevă și profesoara de după amiază, cum s-ar spune acum, profesoara de la After School!

Încă de la clasa I, mama își făcuse un obicei, acela de a-mi controla temele. Și nu de alta, dar era musai pentru că de fiecare dată uitam de ele în neobosita mea joacă cu păpușile. Liniuțele mă „omorau” tare. Nu îmi plăcea să scriu și gata. Și mai ales punctele, zalele, în pătrățele atât de mici, spatele drept, concentrare maximă. Până să mă apuc de scris, mama își rupea gura cu mine, iar când mă hotăram să mă așez la masă, începea să-mi arate cum să stau la masă. Avea grijă și de frumusețea mea! Îmi arăta apoi cum să scriu. Și câte reguli nu sunt pentru un scris frumos!

Eu, dacă am văzut că mama se pricepe atât de bine la scris, o rugam, așa cum știu copiii de frumos, să-mi arate ea, că tare corect mai scria! Și vă întreb acum, cui nu-i place să fie lăudat?! Și mama, fericită că mă ajuta și cu seriozitatea unui școlar silitor, stătea aplecată peste caietul meu și-mi scria temele cu multă migală. Ieșeau din mâna ei niște semne rotate și precise, mai să zici că era caligraf de profesie.

Tot făcându-mi lecțiile, mă obișnuisem ca temele să mi le facă mama. Chiar ajunsesem să-i spun câte pagini să scrie și când. Dar mirare! Într-o zi, doamna învățătoare a întrebat-o pe mama de ce acasă scriu atât de frumos și la școală nu am răbdare să scriu nici măcar un rând. Ei, și doamna învățătoare! Chiar trebuie să știe tot?! De ce nu mă punea să mă joc cu păpușile, ar fi văzut cât de prietenoasă sunt, și câte povești știu despre zâne, împărați, strigoi, vrăjitoare.

Nu știu ce a vorbit doamna învățătoare cu mama, dar de a doua zi s-au schimbat rolurile. Eu eram eleva și mama profesoara. Îmi punea caietul în față și-mi spunea categoric: „Scrie-ți temele!” Opa, nu-i de glumă! Greu să fii cel care execută ordinele! Și în timp ce scriam, gândurile îmi zburau spre colegii mei. Oare ce fac? Scriu și ei, sau sunt deja adunați la margine? Dar păpușile, ce fericite sunt! Nu fac nimic, doar mă așteaptă să mă joc cu ele. Sunt elevele mele. Eu nu le pun să scrie, dar le spun atâtea povești.

Se știe însă că exercițiul este mama învățăturii! Și ușor, ușor, am început să scriu mai frumos, îngrijit semnele grafice, literele, cifrele. Pentru aceasta, eram răsplătită cu laude, dar și cu notele meritate. Și mă gândeam că primeam exact ce meritam. Abia atunci am înțeles că fiecare primește ce merită pentru munca lui.

Își făcuse mama obiceiul de a mă asculta la lecții în fiecare zi, la toate lecțiile: citire, tabla înmulțirii, împărțirii, scăderii, adunării, ba chiar mă controla și la temele de desen și lucru manual la care, ce-i drept, mă mai ajuta ea.

În timp ce mă asculta, nu se oprea din lucrul care-l făcea, mai ales când țesea la război. Acolo trebuia să numere ițele sau să combine culorile. Eu îmi făceam lecțiile lângă ea și din când în când îi mai dădeam câte o suveică pe care o scăpa pe jos.

Atunci când mă asculta, se uita serioasă la mine, cu o sprânceană ușor ridicată în sus, ca de cunoscătoare în ale lecțiilor și semn că se mira că știu atâtea. Nu degeaba se chinuise cu mine. Și îmi spunea fericită: „Bravo!!!” Ce nu știa mama, însă, era că turuiam lecția ca o moară ca să îi distrag atenția pentru că spuneam altceva decât ce era la lecția respectivă. Ca să nu se prindă, trebuia doar să spun repede, sigură pe mine și tare.

La matematică însă nu o puteam păcăli. Știa foarte bine tabla înmulțirii, împărțirii, scăderii și adunării. Și cum să nu știe?! Asta i se trăgea probabil de la exercițiul de a număra în fiecare zi puținii bani pe care îi avea și pe care îi punea în grămăjoare mici… asta pentru alimente… asta pentru lemne… asta pentru haine. Și în fiecare zi schimba banii. Lua din grămăjoara de la haine și o punea la alimente și tot așa, le schimba după nevoile imediate.

Din asta mama a avut și de câștigat, nu? A învățat bine operațiile matematicii.

La exercițiile de matematică nimeni nu o întrecea pe mama. Trebuia să fiu foarte atentă că mă întreba și pe sărite, și aici chiar nu aveam cum să o păcălesc.

Altădată învățam mai repede și o rugam pe mama să mă asculte. Spuneam pe nerăsuflate din ce știam cel mai bine. Observam că mama mă asculta, dar era cu gândurile în altă parte și atunci îmi dădeam seama că puteam să merg la joacă cu prietenii mei.

Se întâmpla ca nu toți să își termine lecțiile la fel de repede ca mine și nu puteau veni la joacă. Dar nu puteam să le spun secretul meu! Și ziceți acum, era așa de mare păcatul meu? Ei, dar nu venea Paștele, să-i spun părintelui micile mele minciunele necesare?! Că doar îmi erau iertate toate păcatele copilăriei!!! Și apoi, dacă învățam în fiecare zi, când mă mai jucam? Că doar o dată ești copil!

Despre mama-profesoară ce pot să vă spun este că era ca toate mamele de atunci și de acum. Poate că mama își dorea să învețe odată cu mine sau se gândea în visul ei să ajung undeva unde ar fi vrut ea să fie, dar nu a reușit. Sau pur și simplu era fericită că este mama mea!

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.