CUVÂNTUL ARE CUVÂNTUL

Am în mine cuvintele.

Le am adunate. Chiar nu știu de unde, dar sigur le am. Și multe: bune, frumoase, urate, unele mângâie, altele îndepărtează sau cheamă, te alungă, te ating, și pe toate le am în mine. Unele sunt ale mele, altele de altundeva, poate de la oameni, din aer, din noapte, din păduri, de pe câmpuri, din priviri blânde sau rele, din apă ,din aer, din nori.

Chiar nu știu de ce le am pe toate în mine, sunt în toată ființa mea. Au dat buluc fără să mă întrebe. Astăzi sunt vesele. Le las să zboare liber ca niște fluturi și le invit să se bucure. Abia așteptau asta și nerăbdătoare s-au pus să înșiruie o poveste….

Hei, dragii mei,

Povestea începe ca toate poveștile cu ,,a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”:

Cică … Pe un drum de țară (nu se știe unde și nici când se întâmpla asta), dar prin locul și timpul de care povestesc pe cărarea prăfuită, înconjurată de un gard cu ierburi, flori de câmp, ciulini, abia se zăreau doi călători, singurii care erau prin locurile acelea, parcă necălcate de o ființă omenească. Chiar ierburile înalte, crescute alandala erau martore la asta. Cei doi oameni nu-și țineau de urât unul altuia. Unul mergea mai greu și rămăsese mult în urma celuilalt din față. După iuțeala de picior cu care mergea cel din față se vedea că era tânăr, de acolo îi venea sprinteneala. Curios să vadă ce se întâmpla cu omul din spate, tânărul își arunca din când în când ochii în urmă după cel care abia se mișca, dar își vedea mai departe de drum. Cu toată tinerețea, băgase și el de seamă, după mersul încet, că omul din spate era trecut la ani și povara pe care o dusese în spate îi apăsa greu umerii gârboviți și picioarele care abia se mai târau și nici ochii nu-l mai ajutau mult și mai ales la depărtare când abia zărea. Îl vedea cum se uita în zare cu mâna streașină la ochi poate găsea pe cineva de care să se sprijine.

Bătrânul își pusese și el toată nădejdea în Cel de Sus ca să-l ajungă pe tânărul din față, așa i-ar fi fost mai ușor cu un tovarăș la drum. Se opintea cât putea să-l ajungă pe tânăr și mai ales de teama ca nu cumva la răspântia de drumuri pe care abia o întrezărea fiecare să o ia în altă parte…și își spunea în gând:

-Ce repede merge tânărul! Ce bine ar fi să-l ajung, ca să am un tovarăș prin locurile acestea pustii. Of… și nici măcar nu știu încotro mă îndrept.

Si cu cât se apropia de tânărul din fața lui își dădea seama cât de mult semăna cu el, cel din tinerețe… și chiar a zis cu glas tare:

-Parcă-i leit cu mine! Oare de când să fie… de atunci când eram feciorul voinic ca o stâncă?! sau bărbatul răspunzător de familia lui ?! sau omul de bază din satul unde am trăit, tatăl grijuliu pentru copiii lui sau poate acela…când…sau mai știi…poate de-atunci …

-Hei, dar ce m-au întors amintirile și ce chef aș avea să povestesc cuiva despre viața mea și a celor mulți, dar care nu mai sunt tinerii de atunci. Ia să grăbesc pașii poate-l ajung pe tânărul care seamănă cu mine, cel care-am fost odată.

Ce nu știa era că și tânărul își punea tot felul de întrebări și era curios să vadă cine era persoana din spate care abia se mișca. Ba chiar îi trecuse prin minte” ce-ar fi dacă i-aș face o fotografie să mă amuz cu prietenii”?

Dar curiozitatea l-a făcut să se oprească la capătul drumului ca să admire împrejurimile pe lângă care trecea și să-l cunoască pe cel rămas în urmă și care …”cu chiu cu vai” a ajuns acolo unde îl aștepta tânărul.

-Hai noroc și bună ziua, tinere! Ca să spun drept ,mi-a trebuit ceva timp să te ajung și asta cu multă osteneală .După cum se vede am cam obosit. N-ai vrea să ne tragem puțin sufletul la umbra acestui pomișor tânăr, care seamănă cu tine? Sau mai bine ai vrea să ne așezăm la umbra acelui stejar falnic cu trunchiul gros și scorburos? Sau câte puțin sub fiecare? Pentru început, n-ai vrea să stăm sub copăcelul acesta tânăr? Și cum tânărul a dat din cap afirmativ s-au așezat unul lângă altul la umbra copăcelului cu trunchiul subțire pe care-l puteai cuprinde între mâinile împreunate, cu crengile și frunzulițele la fel de firave. Prin frunzișul rar, soarele putea să pârjolească totul în jurul copăcelului. I-ar fi trebuit o gură de apă la rădăcină sau chiar o ploaie ca să se răcorească copăcelul, iarba și tot ce creștea în jur.

Ce zici, tinere, să mai stăm aici sau să mergem sub copacul de dincolo? Uite, sub el este și iarba mai veselă și avem pe ce să ne așezăm. Umbra este deasă și ne acoperă bine de arșița soarelui, avem iarbă destulă pe care să ne așezăm ca pe un pat. Și stejarul acesta bătrân parcă seamănă cu omul trecut prin viață și, ca să fiu sincer cu tine mă simt mai în siguranță la umbra lui. Ai idee câte a văzut în viața lui și cât de multe ne poate spune din ce-a trăit și câte a văzut în viața lui stejarul acesta bătrân? Cândva…cine mai știe când, a fost și el tot așa cum este copăcelul de colo! Și pe el îl băteau toate vânturile din toate părțile, dar a stat drept și-a întărit și mai tare rădăcinile. Învățase că de câte ori venea un vânt mai puternic peste el, să se proptească bine în pământ și să nu se dădea bătut pe nicio vreme. Uită-te că fiecare adâncitură din scoarța lui ne arată prin ce vitregii a trecut!

-Dar vezi tu, tinere, cu puterea pe care și-a câștigat-o luptând și răbdând a trecut prin toate!

Cu cât trecea timpul, începuseră să se înțeleagă din ce în ce mai bine bine amândoi. Tânărul(prezentul) îl asculta fascinat pe bătrânul (trecutul) care cu glas domol povestea prin tot ce a trecut el și ai lui: foamete, războaie, secetă:

-Doar credința în Dumnezeu, iubirea pentru aproapele și prin puterea prieteniei și a înțelegerii dintre oameni am răzbit prin toate câte ne-au fost dat…și a continuat:

-Si atunci erau și bune și rele, dar le primeam liniștiți ca pe ceva normal. Știam că viața omului are un mers al ei lăsat de divinitate, de soartă, de ce au prezis ursitoarele fiecăruia dintre noi. Era un drum care nu ne speria și fiecare mergea pe calea lui așa cum i-a fost hărăzit de Sus, liniștit sau trist sau cum și-o făcea omul.

De acolo mi-am luat puterea, din acea limpezime și bucurie și am ajuns tinerii frumoși și adulții responsabili, de mai târziu. Nu toți aveam multă carte, dar învățam de la oricine și de unde puteam. Cel mai mult de la natură și de la oamenii simpli, legați la inima pământului și crescuți după rânduielile pământești. Și da, acum nu ridic în slăvi viața din vremea mea și oamenii de atunci, dar eram supuși și ne luam mult după înțelepciunea poporului care ne învăța că ,,nu există pădure fără uscături”. Ce făceau gospodarii atunci când erau uscăciuni chiar în ograda lor? Normal că îl trezea pe cel care mergea alături de drumul drept, cu usturimea cuvântului. Atunci cuvântul era cel care punea la colț omul vinovat, care nu avea încotro și mergea și el pe drumul pe care o luaseră ceilalți, chiar dacă era mai în urmă mergea pe aceeași cărare. Și dacă fiecare om din sat avea grijă de uscăciunea din curtea lui, totul era bine.

Acum nu se mai știe când să pornim și după cine să ne luăm. După mine e simplu, nu trebuie decât să ne întoarcem în inima noastră și să scoatem de acolo toate învățăturile și ce avem mai bun în noi. Este posibil să scotocești ceva timp, dar când le găsești trăiește ca atunci: simplu, frumos, cu bunătate și răbdare.

Hai să aducem simplitatea și bunătatea pe care le avem în suflet și în fiecare zi să venim cu ceva bun frumos, ba chiar să trăim ca în viața de atunci! Nu ne trebuie cine știe ce robotică să ajungem acolo, pentru că nu toată lumea are internet. Avem nevoie doar să ne întoarcem în inima noastră și să luăm de acolo ce ne trebuie. Eu am găsit ce căutam și de acum o să fie legea vieții mele. Și până acum am folosit învățăturile de atunci, dar vezi că și pe mine m-a modernizat noul …Însă nu a reușit să pună prea mult amprenta pe mine pentru că aveam învățătura aceea simplă și curată. Nu vă luați după valul acesta de snobism că nu ne duce la bine, mai bine să hotărâm fiecare ce vrem pentru noi și ce ne place, să scriem în limba noastră, să ne iubim pădurile, apele, fântânile, casele noastre și pe cei care trăiesc în ele, neamurile și să ne păstrăm vederile, așa simple cum le-am primit…Hei, dar ce m-au învăluit amintirile!

-Să știi că am avut și zile frumoase împreună și bucurii atât de multe că mi-ar lua mult timp să le înșir pe toate. Dar vezi tu, toate aceste bucurii nu ne veneau de-a gata. Munceam pentru orice lucru bun, cot la cot cu toți din casă, ba ne veneau în ajutor și vecinii, prietenii, rudele. Asta ne-a ținut pe noi puternici și am ajuns așa ca stejarul acesta bătrân, dar falnic sub care stăm:

-Am vrut să știi asta de la mine, tinere! Că tot ce am avut a fost făcut cu sudoare și dragoste. Voi, tinerii de acum, aveți altă pornire și nu o luați așa ca noi, cu începutul. E bine pentru voi că aveți și după ce să vă mai luați, dar și puterea să mai adăugați și de la voi ceva nou.

Stejarul bătrân sub care stăteau de vorbă ajunsese ca o casă de oaspeți pentru ei. Stăteau de vorbă ca doi prieteni, nu se mai știa care era bătrânul și care tânărul. Erau doi oameni care se sfătuiau, se completau și învățau unul de la celălalt, fără să se mai uite că unul era ca stejarul cel falnic cu scoarța groasă, iar celălalt copăcelul care abia -și prindea puterea să se înalțe.

-Să știi de la mine, tinere, că trecutul îți dă sentimental de siguranță cu rădăcini ancorate într-un pământ curat și mănos, cu trăiri, sentimente, atașamente, credințe și amintiri din cele mai frumoase…

Dincolo de stejarul falnic, ba chiar la o distanță mare de el, era un alt om, mai altfel, decât cei care stăteau de vorbă. De pe culmea unde era, îi privea prin binoclu pe acei oameni deosebiți prin atâtea unul de altul. Și după ce i-a scanat atent un timp destul de lung, doar așa ca să-și facă o părere și-a spus în gând;

-Cred că este bine să stau prin preajma lor! Trebuie să aflu cine sunt și ce vor!

Părerea autoarei:

După mine, timpurile sunt legate unele de altele prin fire invizibile, dar trainice. Trecutul, prezentul și viitorul formează un triunghi, iar laturile lui nu pot merge mai departe fără mâna prietenească și îmbrățișarea celuilalt.

Angela Dumbravă