Cu răbdare trecem marea!

Ca să zic așa nu îmi mai amintesc de la cine am preluat această învățătură:să-i zic proverb ,zicătoare, povață chiar nu știu unde să o încadrez,dar a fost într-un fel ghidul meu în viată. A fost îndemnul pe care îl dădeam  fiicei noastre, nepoților, celor apropiați, ba chiar și copiilor din clasele mele pe care-i învățam ca să aibă răbdare atunci când nu erau siguri de reușita unui lucru și chiar mie atunci când voiam să realizez ceva  de care mă cam speriam ca fiind peste puterile mele.Timpul care a trecut pe lângă mine prea repede ca să spun așa  ea fost și încă este martorul meu la câtă răbdare am avut  chiar  să trec și marea. Am curajul acum după mult timp  să spun că ”podul ”îmi  este plin de câte iertări am făcut sau de câte ori am dat crezare celor de lângă mine, găsindu-le scuze în gând fiecăruia ca să-mi întăresc în mine convingerea că omul din fața mea este așa cum îl văd eu…și nu mă lăsam până nu găseam și argumente:nu cred că este așa cum pare sau cum zice cutare ,poate era într-o toană mai proastă sau nu este în apele lui,se simte prost sau are un necaz de care nu vrea să știe nimeni și ca să mă conving spuneam:”cine știe ce este în sufletul ei sau lui ”și mă îndemnam să am răbdare până când îi trece. În zilele acestea prin care trecem  fiecare se poartă cum știe și cum poate.Unii dintre cei care se cred înțelepți dau sfaturi,alții  care se cred nedreptățiți critică politicienii sau dau știri alarmante despre virusul ucigaș ,iar cei mai mulți împărtășesc celorlalți ce a prorocit Nostrdamus sau Vanga și alte ziceri de demult.Zilele acestea am fost bombardată cu știri de tot felul, bineînțeles voit, că aș fi putut avea și altă alegere aceea de a nu a asculta, dar cum la mine curiozitatea este mereu trează  am avut deschise urechile pâlnie pe toate posturile, ochii deschiși  ca cepele la toate mesajele, iar acum după ce sunt îmbibată ca un burete  de atâtea știri care mai de care mai alarmante și mai spăimoase, m-am hotărât  în sfârșit să ascult doar de sfatul oficial dat pe toate posturile ca să stăm acasă.

Păi  măi oameni buni,dacă mă întrebați pe mine,pot să vă spun că n-aș aștepta să-mi spună cineva a doua oară treaba cu statul în casă .Pentru mine este floare la ureche și chiar mi se potrivește ca mâna și mănușa. Și vă întreb cu toată sinceritatea ,unde te simți mai bine decât acasă ?Pentru mine casa este templul meu,iar eu stăpână peste amintirile, spaimele, dorințele,bucuriile, grijile și bucuriile mele. Aici este locul unde îmi trag sufletul după o treabă mai grea,unde mă adun de gânduri, necazuri, vorbe aruncate ca nuca-n perete spre mine de o persoană invidioasă. Pentru asta nu -mi trebuie ca cineva să-mi facă cine știe ce atmosferă care să mă bine dispună sau să mă înveselească.Eu mă simt bine singură și chiar pot să mă simt ca și când aș fi înconjurată de prietenii mei , familia și pot să fiu cu cine aș dori și în orice loc din lume ,pot să evadez chiar și în timpuri  alături de oameni dragi.

Timpul când trebuie să stau în casă îl consider darul meu în care să mă descopăr în astfel de vremuri și să cercetez casa așa cum nu am mai văzut-o de multă vreme cu lux și  amănunte. Și fără să mai stau prea mult pe gânduri am luat la rând fiecare colț, dulap ,cărți ,haine. Uite spre exemplu am găsit undeva rochia de logodnă și de mireasă  împachetate într-un săcuț de pânză acum îngălbenit și când le-am desfăcut m-am și tele-portat în perioada evenimentelor de-atunci.Am timp  berechet chiar să fac curățenie în suflet ,dar și gând ba  chiar să arunc lucrurile inutile din casă,care sufocă spațiul  cu încărcătura lor de care nu mai vreau să-mi amintesc.

Nici nu știți câte alte lucruri mă liniștesc acum și mă duc cu gândul acolo unde cândva mi-am lăsat o părticică din mine…Acum am ocazia să mă întregesc și să mă înfășor în catifeaua moale și caldă de altădată și ca să fiu cinstită cu dvs. timpul petrecut acasă a devenit prietenul meu și mai ales după pensionare.

Totuși…cred că e bine ca să vă dau niște repere de cum îmi petrec timpul acasă.

Săptămâna trecută cum era mai cald am ieșit la săpat  în grădină,greblat, văruit pomii, măturat. Efortul după o iarnă fără multă muncă m-a obosit atât de mult și aici aș parafraza-o pe mama după ce își petrecea mai mult timp în grădină ”mi-e atât de foame mamă că aș mânca și iarbă verde”.Și da sunt obosită fizic, dar atât de bine în mine și cu mine . Cum afară acum este frig că vântul te ia pe sus și mai ales că am terminat cu treburile prin grădină, am schimbat locul de muncă și am ales bucătăria și am  început cu dereticatul după ultimele indicații și după ce toate străluceau lună m-am gândit să fac un desert agreat de toți din casă..și sub impulsul hărniciei am scos ingredientele pe masă necesare pentru o cremă de zahăr ars și m-am apucat de treabă . Mă gândeam ce bucurie îi fac fiicei mele și deja mi-o imaginăm cât de fericită era în copilărie când îi pregăteam acest dulce .Acum cocoțate în vârful patului savurăm dulcele minunat din copilăria noastră,un pic prea dulce,dar așa ne place .Și nu-i așa cu pofta nu  se glumește ,dar ce să mai spun de bucuria și mirosul de scorțișoară din toată casa ?

În altă zi am umblat și pe la dulapurile de haine . Acum ca să dau din casă cumva , mi-a plăcut să mă gătesc  întotdeauna,asta mi se trage chiar din copilărie ,când în fiecare dimineață o vedeam pe mama cum începea dichiseala în fața oglinzii  pentru o primă socializare cu vecinele atunci când duceau văcuțele  la cireadă .Cred că de -atunci mi-a intrat găteala în sânge. Și am început cu uitatul prin dulapuri, la început doar așa pentru o primă impresie, dar pot să spun că dulapul cu rafturile gata să se rupă m-a prins în vraja lui.Mă uitam la haine mirată,pe unele nu le-am îmbrăcat de mult și cum m-a găsit hărnicia le scot la aerisit, le perii, le pipăi  și  mă gândesc când le-am cumpărat și cu ce ocazii.Cele mai multe dintre ele le cumpăram la începutul anului școlar și la sfârșitul fiecărui an școlar când mă înnoiam și mă găteam pentru copii.Cu unele din ele mă mai  văd îmbrăcată și chiar le încerc prin casă ,le triez pentru atunci când avem  din nou liber la viață.Singurul lucru ce mă îngrijorează  acum e dacă aș mai putea purta rochia roșie ca focul și cam scurtă acum că nu mai sunt atât de tânără , dar cum nu am ținut cont de vârstă niciodată, o să mă îmbrac cu hainele cele mai vesele și mai colorate pe care le am în dulapuri.Acum după ce am trecut prin haine, le-am sortat, le-am aerisit și chiar am pus deoparte câteva din ele ,cele pe care le consider că nu mi se mai potrivesc pe stradă sau sunt prea scurte, strâmte, intens colorate,strălucitoare, modele mai vechi cu sclipici. M-am gândit totuși să mă îmbrac în casă cu ele, ar colora plăcut atmosfera și ar alunga teama de pandemie. Și îmbrăcată pentru o primă încercare cu o rochie verde de mătase care mi-a plăcut mult în tinerețea mea mă îndeamnă să dau muzica la maxim și  am pornit într-un vals prin sufrageria destul de largă și cu ochii minții urmăream amintirile de-atunci …Și cum stau de mult în casă…am lăsat dulapurile, dansul și găteala și m-am apucat de gătit mâncăruri pe care nu le-am  mai făcut de mult.Și cum suntem în post  am început să fac mâncărurile pe care le făceam acasă în timpul postului și cred că nici asta n-o să mă țină prea mult și știți de ce?… de frică să nu ne rotunjim mai mult decât suntem . Cred că și de teama că tot pe mine cădea beleaua: taie legume, debarasarea…și când m-am gândit mai bine și rușinată  spun asta, nu cred c-o să mă țină prea mult hărnicia cu mâncarea. Și parcă cineva  mi-a șoptit la ureche că munca fizică nu este de mine. M-am luminat la față și am început să cercetez biblioteca. Ce nu poți să găsești într-o bibliotecă?.. cărți vechi cu filele îngălbenite, răsfoiesc unele din ele observ că am îndoit o pagină  semn că până acolo am citit așa făceam atunci sau în alta găsesc o  floricică uscată…selectez câteva din ele pe care vreau să le recitesc .

Și ce să mai spun de bucuria pe care mi-am găsit-o în scris…Și cum am atâtea de făcut, mi-am stabilit niște priorități ca lucrurile să fie bune pentru toți ai casei. Treaba stă cam așa:

Mi-am făcut obiceiul ca mai întâi să mă ocup de treburile familiei, altfel dacă mă apucam de scris uitam de celelalte. Scrisul  a fost și este una din bucuriile mele și mai ales acum când timpul este prietenul meu. Sunt la pensie și este musai să stau acasă. Atunci când scriu mâna îmi merge mai ceva ca la maraton, iar cuvintele vin ca pe bandă și potrivite la locul lor…și când se activează cufărul cu amintiri pornesc poveștile…  Și cum scriu câte ceva ,ușor-ușor îmi trece grija și frica de momentele prin care trecem  acum… Dacă mă întrebați pe mine să știți că trăim viața frumos cu toate regulile impuse de igiena momentului și cred că ne priește . Păi de mult nu am mai stat  în casă împreună și  să avem atâta timp liber.

Doamne ajută să  trecem cu bine prin asta!

Și nu-i așa …cu  răbdarea treci marea  și decât să trăiești cu  o spaimă fără sfârșit ,mai bine un sfârșit cu spaimă!