Cu răbdarea trecem marea!

Cu răbdarea trecem marea!

Cu răbdare trecem marea!

Ca să zic așa nu îmi mai amintesc de la cine am preluat această învățătură:să-i zic proverb ,zicătoare, povață chiar nu știu unde să o încadrez,dar a fost într-un fel ghidul meu în viată. A fost îndemnul pe care îl dădeam  fiicei noastre, nepoților, celor apropiați, ba chiar și copiilor din clasele mele pe care-i învățam ca să aibă răbdare atunci când nu erau siguri de reușita unui lucru și chiar mie atunci când voiam să realizez ceva  de care mă cam speriam ca fiind peste puterile mele.Timpul care a trecut pe lângă mine prea repede ca să spun așa  ea fost și încă este martorul meu la câtă răbdare am avut  chiar  să trec și marea. Am curajul acum după mult timp  să spun că ”podul ”îmi  este plin de câte iertări am făcut sau de câte ori am dat crezare celor de lângă mine, găsindu-le scuze în gând fiecăruia ca să-mi întăresc în mine convingerea că omul din fața mea este așa cum îl văd eu…și nu mă lăsam până nu găseam și argumente:nu cred că este așa cum pare sau cum zice cutare ,poate era într-o toană mai proastă sau nu este în apele lui,se simte prost sau are un necaz de care nu vrea să știe nimeni și ca să mă conving spuneam:”cine știe ce este în sufletul ei sau lui ”și mă îndemnam să am răbdare până când îi trece. În zilele acestea prin care trecem  fiecare se poartă cum știe și cum poate.Unii dintre cei care se cred înțelepți dau sfaturi,alții  care se cred nedreptățiți critică politicienii sau dau știri alarmante despre virusul ucigaș ,iar cei mai mulți împărtășesc celorlalți ce a prorocit Nostrdamus sau Vanga și alte ziceri de demult.Zilele acestea am fost bombardată cu știri de tot felul, bineînțeles voit, că aș fi putut avea și altă alegere aceea de a nu a asculta, dar cum la mine curiozitatea este mereu trează  am avut deschise urechile pâlnie pe toate posturile, ochii deschiși  ca cepele la toate mesajele, iar acum după ce sunt îmbibată ca un burete  de atâtea știri care mai de care mai alarmante și mai spăimoase, m-am hotărât  în sfârșit să ascult doar de sfatul oficial dat pe toate posturile ca să stăm acasă.

Păi  măi oameni buni,dacă mă întrebați pe mine,pot să vă spun că n-aș aștepta să-mi spună cineva a doua oară treaba cu statul în casă .Pentru mine este floare la ureche și chiar mi se potrivește ca mâna și mănușa. Și vă întreb cu toată sinceritatea ,unde te simți mai bine decât acasă ?Pentru mine casa este templul meu,iar eu stăpână peste amintirile, spaimele, dorințele,bucuriile, grijile și bucuriile mele. Aici este locul unde îmi trag sufletul după o treabă mai grea,unde mă adun de gânduri, necazuri, vorbe aruncate ca nuca-n perete spre mine de o persoană invidioasă. Pentru asta nu -mi trebuie ca cineva să-mi facă cine știe ce atmosferă care să mă bine dispună sau să mă înveselească.Eu mă simt bine singură și chiar pot să mă simt ca și când aș fi înconjurată de prietenii mei , familia și pot să fiu cu cine aș dori și în orice loc din lume ,pot să evadez chiar și în timpuri  alături de oameni dragi.

Timpul când trebuie să stau în casă îl consider darul meu în care să mă descopăr în astfel de vremuri și să cercetez casa așa cum nu am mai văzut-o de multă vreme cu lux și  amănunte. Și fără să mai stau prea mult pe gânduri am luat la rând fiecare colț, dulap ,cărți ,haine. Uite spre exemplu am găsit undeva rochia de logodnă și de mireasă  împachetate într-un săcuț de pânză acum îngălbenit și când le-am desfăcut m-am și tele-portat în perioada evenimentelor de-atunci.Am timp  berechet chiar să fac curățenie în suflet ,dar și gând ba  chiar să arunc lucrurile inutile din casă,care sufocă spațiul  cu încărcătura lor de care nu mai vreau să-mi amintesc.

Nici nu știți câte alte lucruri mă liniștesc acum și mă duc cu gândul acolo unde cândva mi-am lăsat o părticică din mine…Acum am ocazia să mă întregesc și să mă înfășor în catifeaua moale și caldă de altădată și ca să fiu cinstită cu dvs. timpul petrecut acasă a devenit prietenul meu și mai ales după pensionare.

Totuși…cred că e bine ca să vă dau niște repere de cum îmi petrec timpul acasă.

Săptămâna trecută cum era mai cald am ieșit la săpat  în grădină,greblat, văruit pomii, măturat. Efortul după o iarnă fără multă muncă m-a obosit atât de mult și aici aș parafraza-o pe mama după ce își petrecea mai mult timp în grădină ”mi-e atât de foame mamă că aș mânca și iarbă verde”.Și da sunt obosită fizic, dar atât de bine în mine și cu mine . Cum afară acum este frig că vântul te ia pe sus și mai ales că am terminat cu treburile prin grădină, am schimbat locul de muncă și am ales bucătăria și am  început cu dereticatul după ultimele indicații și după ce toate străluceau lună m-am gândit să fac un desert agreat de toți din casă..și sub impulsul hărniciei am scos ingredientele pe masă necesare pentru o cremă de zahăr ars și m-am apucat de treabă . Mă gândeam ce bucurie îi fac fiicei mele și deja mi-o imaginăm cât de fericită era în copilărie când îi pregăteam acest dulce .Acum cocoțate în vârful patului savurăm dulcele minunat din copilăria noastră,un pic prea dulce,dar așa ne place .Și nu-i așa cu pofta nu  se glumește ,dar ce să mai spun de bucuria și mirosul de scorțișoară din toată casa ?

În altă zi am umblat și pe la dulapurile de haine . Acum ca să dau din casă cumva , mi-a plăcut să mă gătesc  întotdeauna,asta mi se trage chiar din copilărie ,când în fiecare dimineață o vedeam pe mama cum începea dichiseala în fața oglinzii  pentru o primă socializare cu vecinele atunci când duceau văcuțele  la cireadă .Cred că de -atunci mi-a intrat găteala în sânge. Și am început cu uitatul prin dulapuri, la început doar așa pentru o primă impresie, dar pot să spun că dulapul cu rafturile gata să se rupă m-a prins în vraja lui.Mă uitam la haine mirată,pe unele nu le-am îmbrăcat de mult și cum m-a găsit hărnicia le scot la aerisit, le perii, le pipăi  și  mă gândesc când le-am cumpărat și cu ce ocazii.Cele mai multe dintre ele le cumpăram la începutul anului școlar și la sfârșitul fiecărui an școlar când mă înnoiam și mă găteam pentru copii.Cu unele din ele mă mai  văd îmbrăcată și chiar le încerc prin casă ,le triez pentru atunci când avem  din nou liber la viață.Singurul lucru ce mă îngrijorează  acum e dacă aș mai putea purta rochia roșie ca focul și cam scurtă acum că nu mai sunt atât de tânără , dar cum nu am ținut cont de vârstă niciodată, o să mă îmbrac cu hainele cele mai vesele și mai colorate pe care le am în dulapuri.Acum după ce am trecut prin haine, le-am sortat, le-am aerisit și chiar am pus deoparte câteva din ele ,cele pe care le consider că nu mi se mai potrivesc pe stradă sau sunt prea scurte, strâmte, intens colorate,strălucitoare, modele mai vechi cu sclipici. M-am gândit totuși să mă îmbrac în casă cu ele, ar colora plăcut atmosfera și ar alunga teama de pandemie. Și îmbrăcată pentru o primă încercare cu o rochie verde de mătase care mi-a plăcut mult în tinerețea mea mă îndeamnă să dau muzica la maxim și  am pornit într-un vals prin sufrageria destul de largă și cu ochii minții urmăream amintirile de-atunci …Și cum stau de mult în casă…am lăsat dulapurile, dansul și găteala și m-am apucat de gătit mâncăruri pe care nu le-am  mai făcut de mult.Și cum suntem în post  am început să fac mâncărurile pe care le făceam acasă în timpul postului și cred că nici asta n-o să mă țină prea mult și știți de ce?… de frică să nu ne rotunjim mai mult decât suntem . Cred că și de teama că tot pe mine cădea beleaua: taie legume, debarasarea…și când m-am gândit mai bine și rușinată  spun asta, nu cred c-o să mă țină prea mult hărnicia cu mâncarea. Și parcă cineva  mi-a șoptit la ureche că munca fizică nu este de mine. M-am luminat la față și am început să cercetez biblioteca. Ce nu poți să găsești într-o bibliotecă?.. cărți vechi cu filele îngălbenite, răsfoiesc unele din ele observ că am îndoit o pagină  semn că până acolo am citit așa făceam atunci sau în alta găsesc o  floricică uscată…selectez câteva din ele pe care vreau să le recitesc .

Și ce să mai spun de bucuria pe care mi-am găsit-o în scris…Și cum am atâtea de făcut, mi-am stabilit niște priorități ca lucrurile să fie bune pentru toți ai casei. Treaba stă cam așa:

Mi-am făcut obiceiul ca mai întâi să mă ocup de treburile familiei, altfel dacă mă apucam de scris uitam de celelalte. Scrisul  a fost și este una din bucuriile mele și mai ales acum când timpul este prietenul meu. Sunt la pensie și este musai să stau acasă. Atunci când scriu mâna îmi merge mai ceva ca la maraton, iar cuvintele vin ca pe bandă și potrivite la locul lor…și când se activează cufărul cu amintiri pornesc poveștile…  Și cum scriu câte ceva ,ușor-ușor îmi trece grija și frica de momentele prin care trecem  acum… Dacă mă întrebați pe mine să știți că trăim viața frumos cu toate regulile impuse de igiena momentului și cred că ne priește . Păi de mult nu am mai stat  în casă împreună și  să avem atâta timp liber.

Doamne ajută să  trecem cu bine prin asta!

Și nu-i așa …cu  răbdarea treci marea  și decât să trăiești cu  o spaimă fără sfârșit ,mai bine un sfârșit cu spaimă!

angela

Articole similare

BUNICA IOANA ȘI FIRELE NEVĂZUTE ALE IUBIRII Anul trecut, prin luna octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, am plecat la sat ca să-l conducem pe ultimul drum pe unchiul Ștefan, fratele mamei. Dacă moartea unchiului nu ar fi fost un moment trist, ar fi semănat cu o întâlnire ca altădată, când ne adunam toată familia, de la mic la mare, în curtea bunicii. Și în ziua aceea ne strânseserăm aproape toți. Numai că acum se adunaseră și prietenii, vecinii, bătrânii, ba și tinerii care mai rămăseseră în sat. Veneau în grupuri de câte doi, trei, după cât de bine se aveau între ei, ba de la Vale sau de la Deal, îmbrăcați în haine negre mai ales femeile care, pe lângă hainele negre, erau acoperite pe cap cu batice tinerele și cu gearuri de culoare neagră femeile în vârstă. Mergeau încet, ba mai oprindu-se pe la o poartă să-i aștepte pe Moș Vasile și pe Baba Maria sau pe alți bătrâni prieteni vechi de familie. În drumul spre casa răposatului își aminteau despre el că a fost un om bun și săritor la nevoile celorlalți. Îsi aminteau și din tinerețile lui că era aprig când se supăra, dar altfel era un om „pâinea lui Dumnezeu”. – Păi nu-ti amintești, măi Vasile, cum era și nea Ghiță, tatăl lui? „Așchia nu sare departe de tăietor”, așa era și Ștefan, se aprindea ca un foc de paie și la fel de repede se stingea. Răposata mamă-sa, baba Ioana, era o femeie blândă și cu mâinile ei a lecuit atâția copii. Mergeau încet oprindu-se din când în când să mai aștepte pe câte cineva. Știau că acela era ultimul lui drum și voiau să-l conducă fără grabă. Își aminteau de tinerețile lor, dar și de cei care s-au dus. Timpul era frumos și toamna se făcea încă simțită. Aerul era parfumat cu arome înțepătore de la vinul încă nestat din fiert, gutuile încă cu puful pe ele atârnau de crengile deja desfrunzite și parcă nu-și mai găseau locul acolo. Prin bolta de viță de vie ciorchinii brumării așteptau să fie culeși, iar pe gardul de la intrarea în grădină atârnau tărtăcuțele pestrițe tocmai bune ca să fie făcute pâlnii pentru pus vinul în butoaie. Eram în curtea bunicii și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul nepoților. Cu o săptămână în urmă, când am fost acasă la ai mei, am trecut și pe la el ca să-l văd. Era de nerecunoscut. Refuza să mănânce și slăbise mult. Era lucid și am stat de vorbă cu el mai mult. Mi-a spus că vrea să moară ca să fie împreună cu soția lui, Tudorița, fără de care nu mai poate să trăiască. Am plâns amândoi. Știam că orice i-aș fi spus nu-l întorceam de la ce își pusese în gând. Când ne-am despărțit am știut că-l vedeam pentru ultima dată. Și iată-mă după numai o săptămână, eram din nou la el, dar de data asta ca să-l conducem acolo unde-și dorea cel mai mult… În camera unde se pregăteau cele trebuincioase pentru înmormântare, am văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte, atunci când nu era văzut de nimeni pentru că nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic. Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și copilăria unchiului: – Îți amintești, Ioano, când Fănel a adus-o pe Tudorița acasă? Doamne, ce se mai iubeau! a spus una din vecine. Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de unde și până unde mi-a venit această amintire, mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut legătura cu moartea bunicii. Plecasem de ceva vreme de acasă, din satul unde eram educatoare. Într-un fel, am fost nevoită să fac asta și să merg la oraș, acolo unde își începuse serviciul soțul meu. Mama a fost cea care m-a încurajat să plec, deși tot ea a fost cea care a dorit mult să fiu educatoare în sat. Mirată, mă uitam la mama cum de mă îndeamnă să las satul unde îmi începusem activitatea. Ca să mă convingă că este alegerea cea mai bună mi-a spus: – Crezi, mamă, că te-aș îndemna să faci asta, după cât mi-am dorit atât să vii in sat educatoare? Dar acum e altceva, fată! Ești măritată și să știi de la mine că o pereche de tineri și mai ales la începutul căsătoriei este bine să fie împreună, să se cunoască și să crească ca o pâine bună de la plămadă până la coacere. Așa că m-am luat după mama, am făcut cerere la Inspectoratul Școlar și am fost detașată la o grădiniță din oraș. Adevărul este că mi-a părut rău să plec din sat. Mă atașasem de copiii din satul unde am crescut și eu. Însă m-am putut rupe cumva mai ușor, pentru că generația pe care o lăsam în toamna următoare mergea la școală. Cel mai greu mi-a fost să mă despart de bunica Ioana. Mă întâlneam cu ea în fiecare zi după ce terminam orele. Mâncam împreună și după masă stăteam la vorbă amândouă până târziu. Vorbeam cu ea despre orice și tot ce-mi spunea mă liniștea. În ultimul timp, căutam un moment potrivit ca să-i zic de plecarea mea. Ocazia a venit când nici nu mă așteptam. Într-una din zile, eram la masă ca în fiecare zi după ce îmi terminasem orele. Mi-a luat mult timp ca să-mi fac curaj și să-i spun că o să plec la Tulcea cu serviciul. Am crezut că o să se sperie, dar bunica, cu voce calmă, m-a încurajat: – Nu-i nimic, draga bunicii! Lasă-mă pe mine, tu du-te unde crezi că îți este mai bine. Să știi că fiecare pui are zborul lui. Și liniștită după încrederea pe care mi-a dat-o, am plecat acolo unde îmi era locul, lângă soțul meu. Orașul ne-a deschis alte oportunități față de sat. Imediat ce am ajuns la oraș am primit prin serviciul soțului un apartament nou. Ne-am bucurat ca niște copii. Aveam casa noastră și chiar dacă dormeam pe saltea, încă nu aveam pat, și la lumina unei lanterne pe baterie (pe care o păstrăm și acum ca pe un obiect de suflet) eram atât de fericiți că nu-mi găsesc cuvintele ca să arăt bucuria pe care o trăiam. Ce mai, intraserăm în viața orașului! Ne făcuserăm prieteni noi, ne plimbam pe faleza Dunării, ne vizitau și le răspundeam la vizită. La două săptămâni mergeam acasă, de unde ne făceam provizii. De fiecare dată când ajungeam acolo, treceam și pe la bunica. Vedeam că mai îmbătrânise de când am plecat de acasă. Era mai reținută chiar și față de mine. Ca să spun drept, nouă orașul ne pria și ne-a deschis drumul spre altă viață. În grădinița unde lucram erau mai multe colective de copii și lucram pe grupe de vârstă. Trebuia să lupți ca să fii în grația părinților, a copiilor, dar și a colectivului de educatoare. De asta nu-mi era frică, știam că eram iubită de copii și părinți, iar între noi, colegele, era o întrecere și o luptă ca să-ți păstrezi locul de frunte pe care ți-l câștigaseși… Ca familie, ne mergea bine, ne iubeam și așteptam să fim părinți. Și în una din zilele de vară, a lunii iulie, călduroasă, chiar caniculară ajunseserăm fericiții părinți ai unei fetițe. Nu am stat prea mult să ne gândim la ce nume să-i dăm și am strigat-o pe nume, Ioana, după numele bunicii și al tatălui meu. Eram atât de fericiți de zici că trăiam într-o poveste. Când Oana (așa o răsfățam) avea aproape trei luni, am început să o visez tot mai des pe bunica Ioana. Îmi apărea în vis în tot felul de împrejurări: când era veselă prin curte certând în felul ei un pui mai zburdalnic care se depărtase de mama lui sau eram cu ea prin grădină arătându-mi câte ceva așa cum făcea când Dunărea era agitată sau norii erau prea jos. Seară de seară o aveam în vizită pe bunica. În una din seri mi-a apărut în vis tristă tare. Era la ea acasă. Stătea rezemată de poartă și se uita lung când la deal, când la vale. Mi-am dat seama că aștepta pe cineva. În vis am întrebat-o: – Tu ce faci, bunică? – Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-am dorit, fată! Vreau să te văd și să-ți țin puiul în brațe așa cum te țineam și pe tine. Vreau să o legăn, să o miros, să-i pun mâna pe cap ca să fie apărată de toate relele din lumea asta, care nu mai este ca cea dinainte. M-am trezit speriată și cum era sâmbătă, am pregătit câte ceva pentru fiecare și am plecat la sat. Eram agitată și parcă nu îmi mai găseam locul nicăieri. Parcă nu mai voiam să plec și imediat îmi venea să zbor ca să ajung mai repede la ea. Luptele se dădeau doar în mine. În ziua hotărâtă am plecat la vapor și de-acolo spre sat. Nu știu cum am ajuns la bunica, dar când aproape să ajung în fața porții mi se muiaseră picioarele, am deschis portița, era la fel ca înainte prinsă cu o tortiță din sârmă, am deschis-o și am intrat. Pe pragul de la ușă am văzut o bucățică de femeie, îngrămădită, dar cu ochii încolo și încoace așteptând. M-am apropiat de ea și m-a văzut. I-am pus în brațe puiul meu și m-am uitat în ochii ei. Erau la fel ca atunci când se bucura că mă vedea pe mine. M-am așezat pe prispă lângă ea… nu se mai sătura să se uite când la mine, când la ea. Mi-a spus: – Este leită tu și la fel de frumoasă! Cum o cheamă? – Ioana o cheamă, ca pe mata, bunică! – Ce mă bucur că are nume de sfânt. O să fie ocrotită de sfântul Ioan, toată viața! Ce bine că te-ai gândit să-i pui numele meu fetei tale. E frumoasă și uite ce lumină frumoasă are în ochi. Are ochii blânzi ca ai căprioarei. Fata asta seamănă cu tine, draga bunicii! O legăna în brațe și i se luminase chipul, îi șoptea un descântec la frunte, o întorcea pe spate, o masa ușor și iar o întorcea cu fața spre ea și o privea luminându-se la față. Eram fericită lângă bunica și parcă nu eram mama care-i prezentam fiica, ci eram copila de altădată care mă bucuram de prezența ei. Am auzit-o ca prin vis: – Tare mă bucur că ai venit acasă! Voiam mult să-ți cunosc fiica, s-o țin în brațe, s-o legăn și s-o mângâi. Nu se știe niciodată zilele omului! Și așa cum mă simt acum, cred că și ale mele sunt numărate, draga bunicii. Acum că v-am văzut o să-mi fie mai ușor să mă desprind de pământ… a oftat adânc: îmi tot apare în vis și chiar de o vreme bună, Ghiță, bunică-tu. I s-o fi urât și lui de atâta singurătate, mai știi! Mă uitam la ea. Ațipise cu fiica mea în brațe. Ioana dormea liniștită ca și în brațele mele. Îmi era atât de bine acolo. Afară amurgise, se simțea răcoarea de la Dunăre. Ușor i-am desprins degetele de pe fiica mea. M-a simțit: – Așa-i la bătrânețe, adormi când nici nu te-aștepți! Am intrat în casa bunicii, acolo unde mi-am petrecut aproape toată copilăria. Toate erau la locul lor: șalurile și gearurile colorate, șorțurile, galoșii pentru vremurile noroioase, cartea de rugăciuni, Icoana Maicii Domnului era la locul ei pe peretele dinspre răsărit și buchetul de busuioc pe măsuța din fața icoanei. M-am uitat în jur și am văzut și cartea veche de povești pe care bunica nu o înstrăinase încă, a vrut să citească din ea toți nepoții. Într-un colt, pe lângă galoșii cu care ieșea afară pe timp de ploaie, era și bastonul pe care i-l dăruisem când am fost în prima mea tabără de la munte. Am auzit că-mi spune ceva: – Știi ceva, Fată! Tare m-am bucurat că ai venit să mă vezi înainte să mă duc și eu să mă odihnesc. Acum că ai venit și că ți-am ținut puiul în brațe, mi s-a răcorit inima… hai, că s-a întunecat afară și până la maică-ta ai o bucată bună de mers. Te-o fi dorit și ea! Aș fi vrut să dorm cu bunica, dar am văzut-o neliniștită. Cred că nu voia s-o văd neputincioasă. În timp ce mă pregăteam de plecare am văzut o vecină de-a bunicii că se apropia de noi. Era vecina din spatele casei, Maria. – Ce bine că ai ajuns acasă, Angela! Mătușa Ioana de mult te așteaptă. Se temea că o să moară și nu o să apuce să-ți vadă fetița. Cred că acum a venit timpul să-și găsească și ea liniștea! Du-te fără grijă, că stau eu cu ea! Cu greutate am plecat spre casa mamei, mai mult fiindcă o văzusem agitată. Aveam inima grea ca o piatră. Simțeam că voia să fie singură și nu-i plăcea s-o văd așa. Mama mi-a spus că este bolnavă și că în fiecare seară fac cu rândul surorile, ba și câte o vecină, ca să aibă grijă de ea. – Pe tine, mamă, te așteaptă de mult! Nu voia să plece din lumea asta, până nu-ți vedea fiica. Acum te las acasă, eu mă duc să stau cu ea, a spus mama. Liniștită că bunica era pe mâini bune am adormit buștean. Dimineața am auzit un plâns înăbușit și niște vorbe șoptite. Era mama. Vorbea cu o mătușă: – Zi și tu, Gafițo! Poți să crezi că nu este Dumnezeu? Uite-te și tu! Săraca de ea, nu putea să închidă ochii, până nu o vedea pe micuța Ioana. A rezistat până a văzut-o. Acum s-a liniștit. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Hai, să-i facem rânduielile! Se duce și ea să se odihnească! Și acum, după atâta vreme, mă gândesc că bunica a înțeles că atunci era timpul să-și încheie socotelile lumești…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *