ILGANII DE SUS,

LOC DE POVESTE AL COPILĂRIEI MELE

Autor Angela Dumbravă, Tulcea ,Proză scurtă

 

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana sălciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Înghețarea Dunării era un fenomen spectaculos întâlnit iarna. Era frig, zăpadă, gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură, de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…

Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…

Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea, bucuria, peisajul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în dansul lor jucăuș spre noi, copiii…și în bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri: plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de zăpadă…și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergică pentru oamenii de zăpadă, și colindele, Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite.

Dar primăverile…Morena, vântul care bătea dinspre mare și aducea moină, ploi și… aducea primăvara.

Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o atingere de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cântecul zecilor de păsări…și zilele ei frumoase când adulmecam cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proaspătă, primii muguri de flori, cerul senin ca cel al ochilor bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.

Veneau apoi verele… Cu vacanțele ei lungi, cu joaca de dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la marginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala noastră între ceata de La Vale şi ceata de La Deal pentru apărarea locului de joacă.

Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte, cât de frumoase erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de dascălii noștri, de reîntâlnirea cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii.

Am crezut întotdeauna că satul meu de pe malul Dunării este ”altfel.” Poate din cauza întinderilor de apă, poate din cauza izolării sau poate că pur și simplu este  fermecat. Oricum, aici s-au născut cele mai frumoase povești adevărate sau inventate! Acestea au fost cele care m-au fermecat și mi-au legănat copilăria, mai ceva ca o barcă pe valuri. Și atâtea povești și legende s-au născut aici!

Căci ” veșnicia s-a născut la sat”!

Am să derulez puțin timpul și am să fac un exercițiu de memorie și o să le povestesc așa cum le-am simțit în copilărie. Și să încep cu o poveste spusă de mama:

Cică pe fundul Dunării trăia un șarpe-monstru. Din când în când, vara mai ales, ieșea la suprafață, și unde vedea că sunt copii care se scăldau în Dunăre nesupravegheați de părinți, îi lua cu el în adâncuri și nu se mai întorceau niciodată acasă. Pentru noi, copiii, era o provocare să te scalzi fără protecția părinților, însă găsisem rezolvarea. Alegeam pe unul dintre noi care ne păzea de pe mal, timp în care ceilalți ne bălăceam în apă ca niște peștișori, săream, chiuiam și ne cufundam în apă. În momentul când observatorul nostru ales vedea pe Dunăre valurile care se mișcau spre noi, striga: „Șarpeleee!!” și noi ieșeam speriați, țipam, ne linișteam și apoi bâldâbâc din nou în apă și ne bălăceam până la altă comandă Șarpele!!

Acest joc al nostru ne speria și ne bucura în același timp. Era fructul oprit. Mai târziu mi-am dat seama că această poveste s-a născut din teama părinților de a nu se întâmpla ceva rău cu noi cât ei erau plecați la treburi. Era o poveste de apărare.

O altă poveste care mi-a înfiorat copilăria este mai mult o legendă a Dunării… Se spune că Spiritul Dunării la anumite intervale de timp își cere de la oameni, ca tribut, un suflet de om drept sacrificiu. În acea noapte Dunărea se zbate, vuiește, freamătă, geme, se învolburează. Este bine ca atunci să nu ieși din casă pentru că ești ademenit de o fată frumoasă care te ia cu ea și nu te mai întorci acasă. După ce Spiritul Dunării și-a luat tributul, apele ei se liniștesc. Despre oameni care nu s-au mai întors niciodată am aflat de la mama, bunica și mătușile mele.

Tot de la bunica am aflat încă o poveste care circula atunci, în copilăria mea, despre Fantoma Miresei. Se spunea că prin satul nostru, cu mulți ani în urmă, bântuia fantoma unei mirese. Putea fi văzută în locuri diferite, dar doar după miezul nopții. Mulți oameni au văzut-o, mai ales pe un loc unde era o casă părăsită. Povestea acestei mirese era una tristă. Se înecase în Dunăre chiar în ziua nunții ei, cu toți nuntașii care erau în barcă. Mai târziu, preotul satului a făcut o slujbă pentru pomenirea ei, iar de atunci sufletul ei s-a liniștit și nu a mai apărut în sat.

Dar să vă povestesc despre vrăjitoarele din sat… brr! …Vrăjitoarele erau femei cunoscute în sat care făceau rău, după spusele bunicii. Bunica, apoi mama, ne spuneau să ne ferim de ele pentru că puteau să ia mana de la vaci, să ologească păsările, să pocească omul, să despartă tinerii îndrăgostiți, să facă vrăji ca să lege cununia și câte și mai câte. Doar în noaptea de Prohod puteau să se purifice dacă reușeau să intre în biserică atunci când credincioșii ocoleau biserica de trei ori. Oamenii știau despre ce vor să facă vrăjitoarele și ferecau ușile bisericii. Nu erau lăsate nici în noaptea de Înviere să treacă peste focul aprins pentru purificare când ceilalți treceam de trei ori peste foc, să fim iertați și sănătoși.

Noi, copiii de atunci, nu am fost adormiți seara cu povești citite de mama. Nouă ni se spuneau povești adevărate sau inventate din dorința oamenilor de a trăi o altă viață decât cea de zi cu zi, de fantastic sau poate de rutină… și, de ce nu, pentru că, doar se știe, tot românul este poet!

PESTE SĂTUCUL LINIȘITT A VENIT UN ZVON

Despre ce vă povestesc acum se întâmpla în februarie 1961, eclipsă totală de Soare. Eu aveam pe atunci șapte ani și eram în clasa I. Locuiam împreună cu părinții mei în satul Ilganii de Sus, de pe malul Dunării. Și ca un trăsnet, peste sătucul nostru liniștit a venit un zvon. Nu știu de unde, de la cine și cum, dar a venit și a dat peste cap toată suflarea satului.

Cică vine sfârșitul lumii. Soarele nu o să mai răsară în nicio dimineață, o să fie întuneric total, nu o să mai crească plantele, animalele și păsările vor muri, și, pe zi ce trecea, zvonurile erau altele. Cică marea va veni peste noi și satul se va scufunda cu oameni, animale, păsări în fundul Pământului. Peste tot cât vezi cu ochii nu va fi decât apă. Nici bătrânii nu mai văzuseră așa ceva. Au auzit și ei de la bătrânii lor că s-a-ntâmplat așa demult, dar nu a mai rămas nimic din sat după aceea.

Circulau din gură-n gură tot felul de povești care mai de care mai fantastică și mai înfricoșătoare. Și noi, copiii, la școală aveam alte povești. Cică o să vină în sat monștri cu trei capete care o să verse foc din gură și o să ardă tot. Doamna învățătoare încerca să ne aducă la liman spunându-ne că da, o să fie o eclipsă de Soare, că o să se întunece și nu o să vedem Soarele o oră, dar spusele doamnei învățătoare erau floare la ureche pentru noi față de poveștile fantastice plăsmuite de gura satului.

Evenimentul se apropia, și pe zi ce trecea, spaima ne cuprindea pe toți. Cu o săptămâna înaintea eclipsei oamenii din sat se vizitau mai des. Cei care erau certați se împăcau, își cereau iertare unii de la ceilalți. În fiecare seară mergeam în vizită la rude, la vecini, eram ospătați cu găini la cuptor, pește marinat, plăcinte și tot felul de bunătăți care mai de care mai gustoase.

Noi, copiii, ne jucam și eram lăsați să facem toate trăsnăile nepermise până atunci. Totuși când cineva încerca să ne domolească puțin, se găsea o inimă bună de vecină să spună:

–           Lasă-i să facă ce vor, cu asta o să rămână!

Se întâlneau familiile la masă, tinerii și copiii sărutam mâna bătrânilor noștri pentru ca să ne binecuvânteze. A fost o săptămână de iertăciune și de ospăț. Tata însă, printre chefurile și iertăciunile din acea săptămână, se pregătea ca un adevărat cercetător pentru evenimentul care se apropia. A făcut rost pentru mine, pentru el și pentru mama de trei bucăți de sticlă colorată pe care a afumat-o la flacără, ca să ne uităm cu ea la Soare. Prin sat se zvonea că dacă ne uităm prin sticlă afumată putem să vedem lupta care se dă între îngeri și „necurați”, unii pentru salvarea noastră, ceilalți pentru pierderea noastră. Dacă învingeau îngerii, Soarele răsărea din nou.

În dimineața eclipsei peste sat s-a lăsat liniștea. În aer se simțea neliniștea, emoția, frica de necunoscut. Încet, încet se întuneca cerul și noi, eu, tata și mama stăteam pe prispa casei în genunchi și ne rugam spunând rugăciunea Tatăl Nostru. Speriați și curioși am început să ne uităm prin sticla afumată să vedem ce se întâmplă cu Soarele.

În imaginația mea vedeam îngerii care se luptau pentru binele nostru. Ca o ceață, întunericul se ridica și Soarele a început să lumineze din nou, spre bucuria noastră.

Eclipsa a fost primul eveniment înfricoșător din copilăria mea pentru că atunci iernile erau ierni, verele erau veri. Ce ne mai speria atunci, erau inundațiile, dar și în ele găseam o bucurie. Noi, copiii, puteam să ne plimbăm cu barca chiar prin curtea casei.

A trecut eclipsa cu bine și au început părerile de rău printre oameni. Că au tăiat prea multe păsări, că au cheltuit toate economiile și au băut tot vinul. Vecinii chiar nu meritau să fie iertați, ba chiar au fost omeniți îndestul, ei însă nu au întors invitația. Și viața și-a urmat cursul cu bune, cu rele, cu supărări, cu împăcări, și toți de la mic la mare ne jucăm rolul pe scena Vieții!

Ce ziceți dacă v-aș invita la un ospăț ca pe-atunci!?!

Să mănânc pe ascuns era una din plăcerile mele care nu necesita mari pregătiri, dar care mă făcea să repet mereu această provocare.Îmi alegeam din magazie o bucată de pește sărat. Îmi plăcea burta peștelui că era mai grasă. Mergeam apoi în grădină de unde îmi alegeam o roșie mare, o ștergeam cu palmele, după care căutam un pepene roșu pe care îl spărgeam cu pumnul. Era desertul minune. Cu aceste bunătăți mă ascundeam în locul de taină pe care îl aveam în gradină, printre niște măturici care mă fereau de ochii curioși ai celor din casă. Aici aveam câteva lucruri speciale care mă făceau să mă simt ca acasă: o păturică, o păpușă din cârpe confecționată de mătușa mea, Gafița, o bășică de porc umflată pe post de minge, pietre colorate și bețisoare din stuf din care construiam tot felul de jucării, copii, căsuță, fântână, păsări. Și printre toate minunile pe care le aveam în căsuța mea improvizată era o carte de povești cu coperțile rupte și tocite de atâtea mâini și ochi care le-au citit cu nesaț, pe care o răsfoiam întotdeauna uimită, după ce mâncam cu mare plăcere, bucurie și teama de a nu afla nimeni locul meu drag în care mă găseam pe mine și intimitățile mele. Acesta era cel mai grozav picnic!

Copiii.Joaca este începutul cunoașterii!

Pot să spun că am avut o copilărie ca în basme: dimineața joacă, la prânz joacă, seara iar joacă. Alergam și ne jucam cu prietenii mei pe uliță și la margine, cum îi spuneam noi, un loc unde pășunau oile și vacile. Era și o mică pădurice din sălcii, iar la capătul păduricii era balta.

Noi, copiii, aveam în grijă animalele care nu ne deranjau pentru că aveau iarbă și stufăriș din belșug, iar noi începeam formarea echipelor. Un joc care ne plăcea foarte mult era: Nouă pietre. Apoi De-a mijita. Unul dintre noi era cel care mijea, se așeza cu fața spre copac și începea să numere în timp ce noi ne ascundeam după sălcii, prin sălcii, prin stufărișul din baltă. Când cel care conducea jocul striga: „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”, începea provocarea. În timp ce el ne căuta, trebuia să ajungi repede în locul unde se mijea și să scuipi pe salcie. Cel care nu ajungea și era prins fără să scuipe era cel care mijea. N-am să uit niciodată bucuria și fiorii care-ți treceau de teamă să nu fii prins. Ne jucam așa până trecea cam fiecare pe la postul de mijit.

Eram neobosiți. Începeam alt joc, acesta chiar periculos. Căutam cea mai mare salcie care avea crengile aplecate, ne suiam în ea și toți în cor cântam: „Hai să ne jucăm, să ne legănăm, sus la cer ca să zburăm și apoi jos ne dăm”. Și în momentul acela ne aruncam și, prin alunecare pe crengi, ajungeam până jos. Era un joc foarte antrenant. Nu aveam parcuri cum au acum copiii, dar din crengile sălciilor ne făceam leagăne.

Nu ne păsa de foame pentru că aveam la îndemână cel mai ecologic și mai hrănitor aliment: ciacana, rădăcina de la papură. O scoteam, o curățam și o mestecam. Avea exact gustul laptelui praf. După ce ne linișteam foamea începeau alte jocuri: Omul negru sau dacă găseam o „broască cu capac”, o puneam pe patru bețe ca să joace și-i cântam cât ne ținea gura. Ca să ne mai liniștim jucam Sfoara sau Pietricica. Se apropia seara și noi cu picioarele goale alergam fericiți pe iarba fragedă și moale. Era cazul să ne facem planul pentru o masă mai consistentă. Stabileam de la cine să furăm din gradină pepeni, porumb, cartofi pe care-i coceam. Pepenii ne țineau în loc de apă. În fiecare seară luam de la altcineva. Nu era o hoție vinovată pentru că aveam grijă să luăm pe rând  de la fiecare. Părinții știau și ei, dar cu zâmbetul pe buze se prefăceau că sunt prăduiți de hoți adevărați. După masă era timpul să plecăm spre casă. Atunci ne aminteam de vitele de care trebuia să avem grijă, dar ele deja erau acasă. Bineînțeles că se lăsa cu pedepse, însă nu însemna nimic pe lânga ziua minunată pe care o avusesem între prietenii de joacă.

Și încet, încet peste sat se lăsa liniștea și Moș Ene venea pe la gene. A doua zi… alte jocuri.

Un alt Joc care ne plăcea mult era   ”De-a războiul ” și pe care îl organizam la marginea satului, unde aveam loc de alergat și de camuflaj printre măturici înalte cât salcia, prin baltă, sălcii, stuf și papură. Ne jucam mai mult în vacanțe sau duminicile când aveam mai mult timp liber. Ne împărțeam în două echipe: cea a românilor și cea a turcilor. Eu întotdeauna făceam parte din echipa românilor, în schimb, vărul meu, Gheorghiță, de care eram foarte apropiată, era în echipa adversă.

Armele de luptă, săbiile, ni le făceam din nuiele de răchită. Mânerele le încrustam cu cuțitașele cu modele diferite, fiecare cu modelul său. Săbiuța mea, mi-o făcuse unchiul Ionel, tatăl lui Gheorghiță, care era foarte priceput în lucrul cu lemnul. Câmpul verde de pe islazul văcuțelor era locul unde se dădea bătălia, iar noi, micii soldați, cu piciorele goale, cu sabia deasupra capului, așteptam comanda de atac a conducătorului care pentru noi, românii, era Vasilică, prietenul meu cel mai bun, iar pentru echipa cealaltă era Gheorghiță, vărul meu. Și nu au fost aleși oricum: erau pricepuți în ale războiului și aveau tactici precise ca să învingă armata adversă.

Mi-aduc aminte de una din luptele noastre. Echipele erau aliniate față-n față într-o liniște deplină așteptând comanda de atac a căpitanilor. Aveam fiecare stabilit soldatul cu care trebuia să luptăm. Eu mă duelam cu vărul meu.

–           La atac! strigară căpeteniile.

În țipete și zdrăngănit de săbii pentru intimidarea inamicului, am pornit către turci. Cum Gheorghiță era iscusit în mânuirea sabiei, m-am gândit să schimb tactica și am folosit altă armă de luptă găsită chiar pe islazul pe care-l apăram, un bolovan pe care l-am aruncat către adversar. L-am nimerit drept în frunte și rezultatul a fost un cucui cât un ou de gâscă. Lupta s-a încheiat cu retragerea trupelor turcești în frunte cu conducătorul lor rănit, chiar regula războiului permitea asta pentru îngrijirea răniților.

Vărul meu s-a speriat de cucuiul uriaș și a început să țipe de se auzea și în sat. Cred că uitase că era comandantul echipei turcești, acum era un copil care nu voia decât să fie lângă mama lui. Ambele tabere am pornit spre casa bunicii care ne-a împăcat după ce, cu leacurile ei,

l-a doctoricit pe vărul meu care avea în frunte un cucui atât de mare încât nu puteai să nu crezi că vine de la război.

Eu însă, războinica româncă, am primit o corecție de la mama chiar cu săbiuța mea încrustată cu floricele interzicându-mi să mă mai joc în lupte. Bunica, în schimb, m-a lămurit liniștit și pe înțelesul meu:

–           Bunica, fetele nu merg în război, ele stau acasă. Țes, cos, torc lână, împletesc, cresc copii, fac mâncare pentru soldați.

De atunci, când băieții se jucau de-a războiul, eu și prietenele mele pregăteam mâncare în castronele mici de lut din iarba și floricelele pe care le găseam pe islaz. Duceam bravilor soldați întăritoare de la româncuțele harnice. Și, nu-i așa? În jocul lor, copiii pot fi orice: luptător, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zmeu, călăreț. Doar să viseze!

Încercări! Vreau să semăn cu cei mari!

Se știe că orice copil întotdeauna încearcă să imite părinții sau pe cei lângă care trăiesc.

Şi într-una din zile, când mânuiam foarfecul cu multă pricepere, m-am gândit că mi-ar trebui şi mie o schimbare de look, ca să mă încadrez între elegantele mele păpuși. Zis și făcut! M-am apropiat de oglindă, mi-am despletit codițele, mi-am pieptănat părul și apoi cu foarfecul am început să fac schimbarea. Am început cu bretonul, tăiat în scări, mai de sus, din pârți… până când am considerat că este de-ajuns. Apoi cu pieptenul am început tapatul părului, așa cum făceau mătușile mele.

După ce am terminat treaba, ca o adevărată stilistă, am făcut curățenie la locul de muncă și am început să admir noua persoană în care mă transformasem. Păpușile, de la locul lor, mă admirau și mă considerau una de-a lor… Dar nu și bunica, mama și mătușile mele care și-au pus mâinile în cap când m-au văzut!

Mătușa Gafița, care era mai pricepută la coafuri, m-a pieptănat, a luat foarfecul şi primul castron din dulapul din bucătărie, mi l-a pus pe cap şi a tăiat tot părul care depășea marginile castronului. A ieșit o tunsoare modernă, iar eu eram cea mai fericită fetiță pentru că eram singura din sat cu această tunsoare. Mi-am însușit această metodă şi m-am gândit că o să-mi tund și păpușile ca mine. Dar nu am mai putut să-mi duc planul la sfârșit pentru că foarfecul era pentru mine obiectul interzis. Grea pedeapsă am primit! Poate că era mai bună o bătăiță. Plângeam puțin și îmi trecea, însă mama a gândit altfel!

Dar nu o să fiu şi eu mamă! O să-mi las fetița să facă ce vrea! Și am ajuns și eu mamă și, la prima încercare de stilist a fetiței mele, m-am comportat exact ca mama! Cu dragoste, pentru toate fetițele care încearcă să fie stiliste și pentru toate mamele grijulii care le apără întotdeauna!

Dar ce ziceți de aceste momente din copilăria mea? Păi nu-i așa: Că de n-ar fi nu s-ar povesti!

„ÎNDREPTAR” PENTRU MICILE ȘOTII

Aveam cam patru spre cinci ani când am început să fiu mai atentă la ce se întâmpla prin casă. Așa am observat că mama în fiecare zi ridica salteaua de la pat, punea ceva sau altădată lua ceva de sub saltea.

Într-o dimineață, când mama nu era acasă, curiozitatea m-a împins să văd ce are acolo. Am ridicat cu greutate salteaua și am văzut că acolo ținea banii. Nu cunoșteam valoarea banilor, dar știam că atunci când mergi la magazin, dai bani și primești tot felul de bunătăți. Bucuria mea era fără margini, rotițele se învârteau prin capul meu și în fața ochilor îmi apăreau toate bunătățile din galantarele din magazin. Și, așa cum eram îmbrăcată în casă, am plecat cu toată grămada de bani la magazinul care era în spatele casei bunicii. M-am apropiat de tejghea, ajungând doar la jumătatea acesteia m-am ridicat pe vârfuri și am zis:

–           Nanu Ion, vreau să-mi dai și mie de toți banii bomboanele.

Gestionarul, care era și nașul de cununie al părinților mei, m-a întrebat:

–           Dar cine ți-a dat banii?

Iar eu i-am povestit că am luat banii de sub saltea. Nanul a luat toți banii și mi-a dat bomboane, spirale și turtă dulce. Fericită, am plecat cu poala rochiței plină de dulciuri. Acasă m-am delectat cu bunătățile cumpărate. Bucuria, însă, nu a ținut prea mult pentru că mama a trecut pe la magazin și a aflat de trăsnaia mea. Nanu Ion i-a dat mamei banii, iar eu am primit botezul primei bătăi.

M-au durut palmele mamei. Am plâns, dar această pedeapsă nu mi-a întunecat bucuria primei cumpărături chiar pe placul meu. Mamei, după ce i-a trecut supărarea, s-a înduioșat de plânsul meu și a luat partea hazlie a întâmplării. M-a luat în brațe și mi-a spus că nu trebuie să iau nimic din casă fără să cer voie. M-a îmbrățișat, iar mie mi-a venit inima la loc. În gândul meu mi-am promis că niciodată nu o să mai pun mâna pe bani, chiar dacă-i găsesc pe jos. Apoi m-a mângâiat și mi-a zis:

–           Lasă, că unde dă mama, crește fetița!

Și am mai primit de la mama pălmițe și mi-am dat seama că întotdeauna creșteam, câte puțin până m-am făcut mare. Ce mă făceam altfel?! Greu de spus, probabil aș fi rămas mică!

Sau să vă povestesc despre cel mai prețios dar pe care l-am primit de la familia de berze din cuibul de pe casa noastră!

DESPRE DARUL PRIMIT DE LA BARZA DE PE CUIBUL CASEI NOASTRE

Aveam cam nouă ani și trăiam liniștita și fericită în căsuța noastră mică de pe malul Dunării alături de părinții care mă iubeau ca „pe lumina ochilor”, printre vecini de treabă și prietenii cu care învățam și mă jucam de dimineață până seara în păduricea din spatele caselor. Nici prin cap nu-mi trecea că o să primesc cel mai minunat dar de la barza care-și construise cuibul pe acoperișul casei noastre!

Asta se întâmpla într-o zi de toamnă caldă cu arome de gutui, de must, de miere de pepene, când tot satul se pregătea să sărbătorească Ziua Crucii. Toată familia o sărbătoream pe mama, care își serba ziua de naștere. Cu o săptămână înainte mama începea să pregătească mâncăruri, dulciuri pentru oaspeți. Eu de-abia așteptam acest moment de sărbătoare în familie: verișori, vecini, daruri, joacă.

Dar, cu o zi în urmă, am văzut că mama nu prea era în apele ei, nu se bucura la fel de mult ca altădată, se muta de pe un scaun pe altul, începea ceva și nu termina și chiar s-a așezat în pat. Eu eram foarte speriată pentru că nu am văzut-o niciodată pe mama să nu termine ceva ce a început. M-a chemat la ea și mi-a zis să mă duc la bunica și să-i spun să vină degrabă la noi acasă. Am trecut Dunărea cu Moș Cartoafă care nu punea niciodată întrebări și chiar dacă afla ceva, era mut. Nimeni nu știa ce i se întâmplase lui cutare, își câștigase încrederea tuturor, era un bun ascultător. I-am spus bunicii că mama o așteaptă acasă, dar bunica nici nu mă prea băga în seamă, era îngrijorată. Își pregătea atentă într-o bocceluță tot felul de lucruri, leacuri, busuioc de la icoană, agheasmă și mi-a spus că o să rămân cu mătușile și unchii mei și că voi merge la film cu ei. Tocmai venise caravana în sat. Faptul că mergeam la film m-a făcut să uit de mama și de pregătirile bunicii.  Rămăsesem cu unchii și mătușile mele. Abia așteptam să se însereze, dar până atunci, împreună cu prietenii mei, Dumitraș și Vali, am dat o fugă să vedem ce se mai întâmplă pe la caravană, ce fac, cum se pregătesc, dacă au așezat scăunelele și neapărat trebuia să apucăm locuri în față ca să vedem mai de aproape filmul.

Se însera, deja ocupasem locurile și-i așteptam pe-ai mei. Pe ecran rula un film de dragoste indian. Mătușile mele, gătite cu bluze și fuste colorate, cu cozile strânse în coc la spate și în păr cu flori de toamnă, erau tare frumoase și unchii erau foarte arătoși, și eu între ei, dar mai mult îmi plăcea cu bunica. În brațele ei mă puteam ascunde atunci când mă temeam că toți actorii de pe ecran vin spre mine. A fost o seară frumoasă și în noaptea aceea am dormit cu mătușile mele. Dimineața m-au trezit niște voci vesele.

Ce să fie, mă gândeam! Venise tata și adusese o veste pe care ei o așteptau, dar pe mine m-au luat pe nepregătite. Mie mi-a zis bucuros că am o surioară mică. Dar cine a adus-o am întrebat eu? Iar tata mi-a zis că barza din cuibul de pe casa noastră, care se pregătea să-și ia la revedere de la sat și de la cuibul în care și-a crescut puii toată vara. A lăsat din cioc în cuibul din care tocmai plecau o fetiță micuță „care să fie surioara ta”. Pluteam de fericire! Și barza de ce nu a așteptat să fiu și eu acasă când mi-a lăsat surioara? Am lăsat întrebările în mintea mea de copil și am plecat repede eu, tata, unchii și mătușile să vedem darul pe care mi l-a lăsat barza.  Nerăbdătoare am intrat în casă, mama pe pat și în brațele ei, un boț mic alb, înfășat în scutece dantelate. M-am apropiat timidă, rușinată, uimită, fericită și mi-am văzut surioara.

A fost dragoste la prima vedere! Am simțit o bucurie pe care nu o pot descrie! Surioara mea era darul lăsat de barză pentru mine! Și din acea clipă am fost sora mare! O iubeam nespus, o legănam în brațe, pe picioare, eram tot timpul cu ochii pe ea, dar mai ales pe mama. Totuși mama îi dădea lăptic să sugă de la pieptul ei și mă gândeam “de ce mama și nu eu?”, ca doar era sora mea! Barza mie mi-a dăruit-o, nu mamei. Cred că începusem să fiu geloasă. Mama s-a prins și a început să o lase mai mult în grija mea, dar sub atenția ei. O schimbam, o înfășam și începusem să o hrănesc cu soșca.

Știam de la bunica și de la mama că cei mici trebuie apărați de deochi, aveam mare grijă întotdeauna să o descânt. Cum venea cineva la noi în casă, puneam un deget pe călcâi, fără să mă vadă persoana, apoi punem degetul pe fruntea surioarei mele și spuneam în gând: „Când s-o deochea călcâiul meu, atunci să se deoache și surioara mea!”

Nu am scos-o din curte pâna după botez, când a primit numele Lenuța. Pentru că era atât de mică îi spuneam Nuțica. Era tare firavă, micuță, blondă și cu ochii verzi. Am început s-o scot cu mine la joacă, să o cunoască și prietenii mei, o lăsam pe o pătură și noi ne jucam, dar cu ochii eram tot timpul după ea, să nu se apropie nimeni, era doar a mea. Surioara mea, dăruită doar mie de barza de pe casa noastră!

Totuși cea mai mare spaimă a mea era deochiul și nu lăsam nici un ochi rău să se uite la surioara mea, pentru că aveam leacul, doar eram nepoata bunicii mele. În primăvara următoare, când s-au întors berzele la cuib, le-am mulțumit pentru darul minunat pe care mi l-au lăsat într-o zi de mare sărbătoare. Chiar și acum, când se întorc berzele la cuibul lor, parcă mai caut cu ochii barza care mi-a adus cel mai minunat dar în copilăria mea fericită!

TATA, PRIMUL MEU DENTIST

Era în acea vreme când îmi cădeau primii dinți, spaime, plâns, frică de necunoscut.

Într-o zi mă plimbam neliniștită de acolo până colo plângând de durere și frică. Țineam mâna lipită de obraz acolo unde era dintele care se ținea doar într-o ață. Nu mâncasem de două zile și în casă era o întreagă luptă cu mine să mă încurajeze: că așa se întâmplă la toți copiii, îl scoatem pe cel vechi și în locul lui ieșea altul nou, mai puternic. Mie nimic nu-mi intra în cap, eram atentă doar la durerea mea. Dar tata, care era foarte priceput în a mă liniști, avea o tactică a lui care mergea foarte bine la copii, îmi spuse:

–           Eu știu pe cineva care îți scoate dintele fără să simți nimic.

Fiind un copil curios și mai ales ca să scap de durere, am deschis urechile pâlnie, atentă să nu pierd nici o vorbă, și mi-am arătat interesul:

–           Cine? am întrebat.

–           Ușa, a spus tata. Uite cum: eu leg dintele care te doare cu această ață roșie, apoi leg celălalt capăt de mânerul ușii, ies afară, și tu să fii atentă la ce face ușa.

Eram hotărâtă să nu las ușa să-mi scoată dintele. Mi-am proptit picioarele bine pe podeaua casei și cu ochii și gura deschisă de uimire priveam curioasă și foarte atentă să nu vină ușa spre mine. După ce mi-a dat ultimele indicații, tata a deschis ușa să iasă afară și hop și dintele a ieșit odată cu tata! Atunci am considerat că ușa casei noastre știe o mare taină. Eram tare fericită că nu mă mai durea dintele, apoi în casa noastră s-a desfășurat un întreg spectacol.

Tata a dezlegat dințișorul meu, l-a luat în mână și împreună am rugat cioara să-mi aducă un alt dinte nou: „Cioară, cioară îți dau un dinte de os și dă-mi unul de oțel să mănânc carne cu el!” Și am aruncat dintele pe casă așteptând cu nerăbdare ca cioara să-mi trimită dintele promis.

De atunci, toți dinții de lapte din familia noastră, și nu numai, erau scoși de ușă. Ba chiar tata ajunsese un fel de felcer pentru cei mici care nu voiau să-și scoată primii dinți decât cu „ușa lui nea Ion”. Atunci, pe timpul nostru, nu știam de Zâna Măseluță, nici de dentist și nici nu primeam diplome pentru „Cel mai curajos copil!” Aveam Cioara și oameni minunați care știau să ne liniștească temerile, și aveam atâtea!

Poate vă fac curioși despre cum se făcea școala atunci!

LOCUL DE TAINĂ DIN GRĂDINA BUNICII

Și pentru că v-am povestit despre locul de taină din grădina bunicii, în cele ce urmează o să vă povestesc și cum a fost descoperit. De fapt, toată lumea din casă știa de el, dar acceptau, eram la grădiniță.  Începusem școala. Primele zile, stat în bancă, mâinile la spate, scris liniuțe, cerculețe, gândurile mele zburau spre păpușile mele din căsuța mea din grădina bunicii. Și-atunci mi-a încolțit gândul salvator.

În fiecare dimineață plecam spre școală, când ajungeam spre ulița care ducea spre casa bunicii, mă uitam în stânga, în dreapta, și tiptil, prin spatele grădinii, mergeam la locul meu.  Și acolo începeam joaca. Îmi aliniam păpușile din cârpe colorate și hazlii pe păturică și începeam lecțiile cu ele. Eram educatoarea. Le spuneam povești, le învățam să construiască căsuțe din stuf și le învățam să facă păpuși din coceni.

Mi-a mers așa cam o săptămână. Nimeni nu m-a pârât mamei. Până când, într-o seară, când eu îmi plămădeam gândurile pentru a doua zi, auzeam că strigă cineva la poartă. Am înlemnit. Era doamna învățătoare. Mama a invitat-o în casă, a omenit-o. Mie îmi bătea inima ca la potârniche și gândurile îmi alergau prin cap mai ceva ca la crosul sportivilor.

Nu știu ce a vorbit mama cu doamna învățătoare, dar spre bucuria mea, mama era foarte liniștită. A urmat o dimineață normală care nu anunța nimic de speriat, deci geanta la spate și către școală. Dar când am ajuns la ulița bunicii, parcă mă chema spre ea, și, pâș, pâș spre grădina bunicii. Dar mama, ca un detectiv autentic, a început demararea urmăririi școlarului fugar. Și tocmai când îmi desfășuram lecțiile cu păpușile, a apărut mama în căsuța mea. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat, căsuța mea dărâmată, păpușile aruncate cât colo și eu cu mama de mână spre școală.

Mi-a plăcut discreția mamei și a doamnei învățătoare, oricum am avut o „gripă rea”. Și după cum mergeam, nimeni, dar nimeni nu și-ar fi dorit să fie bolnav de „gripa” mea. Doar bunica Ioana, care știa de la mama de ascunzătoarea mea, a avut grijă să-mi salveze păpușile de mânia mamei și mi-a făcut un loc de taină în tinda mică în care bunica își ținea cărțile cu rugăciuni. Acesta a rămas secretul nostru. Bunica a fost zâna mea protectoare.

GAȘCA NOASTRĂ VESELĂDE PESTE DUNĂRE

Până în clasa a IV-a am învățat în satul în care m-am născut, Ilganii de Sus. Îmi aduc aminte cu bucurie în suflet de ceata de copii veseli și gălăgioși care ne grăbeam, nerăbdători, dimineața spre școală. Eram un grup de fete și băieți și ne înțelegeam destul de bine lăsând la o parte micile răutăți ale copilăriei, mai câte un picior dat pe furiș unui coleg sau tras o fetiță de codițe. În rest, ne aveam ca frații. Dimineața ne așteptam unii pe alții pe la porți și mergeam împreună către școală. Timpul la școală trecea ușor și repede între prietenii mei și doamna învățătoare, Dragu Maria, și domnul învățător, Trofim Gheorghe.

Până ajungeam la școală, eram cățărați pe toate gardurile după corcodușele verzi, zarzăre, caise, mâncam până ni se sterpezeau dinții. Cu sâmburii lor fragezi ne jucam stropind într-un moment de neatenție colegii pe față, mai ales fetele care se speriau, și așa ne amuzam toți.

Ce voi povesti acum se întâmpla într-o primăvară când, după ce s-au topit zăpezile și sloiurile, apa a crescut și a intrat în curțile oamenilor până la prispa casei. Asta nu ne-a oprit să mergem la școală. Părinții noștri făceau cu rândul și ne duceau cu barca printre ierburi, sălcii, buturugi și crengi rupte. Însă noi eram în al nouălea cer de această situație. Eram fericiți, fără griji. Nu ne păsa că eram inundați, că până se retrăgeau apele nu puteam să facem grădinărit… asta era o altă problemă, dar nu a noastră.

Curtea școlii nu era inundată pentru că școala era așezată pe un loc mai înalt decât satul. Doar la intrarea elevilor se făcuse o mică băltoacă, motiv pentru care domnul învățător încuiase ușa și noi puteam să intrăm acum pe ușa profesorilor. În clasă eram foarte liniștiți, dar când ieșeam în recreație toată curtea era a noastră.

Între timp am început să studiem și băltoaca. Era un loc bun peste care să sărim, dar nu aveam de unde să ne facem elan. Soluția a fost Silică, băiatul domnului învățător, care a făcut rost de cheia de la intrarea elevilor. Și în următoarea recreație am descuiat ușa, ne-am așezat unul după altul pe hol, în trenuleț și la comanda lui Toni, colegul nostru cel mai curajos, ne făceam o voltă din capătul holului și săream cu ochii închiși de emoție și teamă plăcută peste băltoacă, până la locul uscat. Cel care mai voia să sară, ocolea curtea școlii, intra pe ușa învățătorilor și se așeza la coadă după ultimul copil. Ne plăcea această joacă pentru că era periculoasă.

Singurul care nu sărea era Pintilie, vecinul meu, căruia îi era frică. Copiii râdeau de el și îl strigau: „Fricosul, fricosul!” Mie îmi părea rău să râdă cineva de prietenul meu și l-am încu-rajat să sară și el. Ca să aibă curaj, eu am sărit prima. Însă Pintilie, când să sară, și-a făcut vânt, dar nu a calculat bine distanța și a căzut drept în băltoacă împroșcându-mă de sus până jos cu noroi de zici că eram Omul Negru.

Încercarea nereușită a lui Pintilie ne-a stricat jocul pentru că, în țipetele lui și ale noastre, au ieșit și domnul și doamna învățătoare să vadă ce s-a întâmplat. Astfel s-a aflat despre fapta noastră și au început cercetările: cine a fost cu ideea și mai ales cine ne-a dat cheia de la ușă.

Domnul învățător și-a dat seama că vinovatul este tocmai băiatul lui, Silică, și a lăsat an-cheta mai domoală. S-a luat totuși o măsură drastică, cheia va sta doar la domnul învățător.

Am uitat de această joacă și am început cu alta. În pauze ne jucam Bîza… și bâzâiam ca un roi de albine celui care începea jocul. Ne pocneam zdravăn, nu glumă, și cel care nu ghicea mai repeta o dată, dar nu înainte să-i cântăm cât ne ținea gura: „Bâzz, bâzz, baligă de mânz!” Și jocul continua, și când ne plictiseam, începeam alt joc. Spuneam cu toții în cor: „La popă la poartă este o mâță moartă, cine râde și-o vorbi, s-o mănânce coaptă!” Ne stăpâneam cât puteam să nu râdem, ca să nu mâncăm mâța. Dar până la urmă, unul tot se scăpa și pufnea în râs și atunci începeam să strigăm: „Ai mâncat-o…ai mâncat-o!” Și-i dădeam tot felul de pedepse, care mai de care mai haioase, să meargă pe brânci, să imite porcul, să zboare ca cioara, să sară într-un picior ca barza.

Ne jucam până oboseam. Din când în când, ne mai hârjoneam și noi, dar când începea joaca uitam de ce ne certam. Până la urmă ne venea foamea, că recreațiile noastre erau lungi, nu glumă. Și atunci scotea unul dintre noi un colțuc de pâine pe care-l împărțeam frățește. Când se suna clopoțelul și intram în clasă ordonați, eram chiar liniștiți.

Doamna învățătoare își începea lecția de muzică și glasurile noastre limpezi se auzeau în jur. Când era o zi mai frumoasă ieșeam chiar în curtea școlii și începeam să cântăm:

„Prin codri primăvara eu zbor și cânt voios,

Din zori și până seară cu glas melodios!

Cucu, cucu”,  și din pădure se auzea ecoul ~ Cucu! Poate că era chiar cucu care răspundea vesel la bucuria noastră.

Educația fizică o făceam chiar în pădure. Nu ne trebuiau aparate pentru că aveam destui copaci dărâmați pe care faceam echilibrul și cățărarea. Tot pentru echilibru treceam podul peste un râu. Nici nu prea aveam nevoie de exerciții de respirație pentru că aveam aer destul, curat, în pădurea verde de la marginea satului. Nemaiputând să sărim peste băltoacă, i-am dat o altă folosință: port pentru bărcuțele confecționate la ora de activitate manuală. Aveam fiecare câte un băț și ne dirijam bărcuțele unde ne ducea gândul, și imaginația noastră era de neoprit. Eram frumoși, curajoși, prietenoși, ascultători și respectoși față de învățătorii noștri. Îi vedeam ca pe îngerii trimiși de Dumnezeu pe Pământ…

O ZI DE VACANȚĂ DE ATUNCI

În satul în care m-am născut majoritatea bărbaților erau pescari sau măcar o persoană de la fiecare casă. Era obligatoriu să ai o barcă. De fapt, barca și căruța erau mijloacele de transport pe care le cunoșteam atunci în satul nostru.

Mă întorc în copilăria mea și parcă văd cu ochii minții cum se lăsa înserarea peste sat, pe Dunăre începeau să se adune bărcile cu pescari.  Se începea de la deal, prima barcă, apoi alta și tot așa de la fiecare casă se legau una de alta și începeau cântecele.

Noi, copiii, știam când vin pescarii, lăsam joaca – De-a mijita – sau – Nouă pietre, vitele la margine și alergam de pe unde eram, în picioarele goale, să ascultăm cântecul pescarilor și să le facem cu mâna la plecare în baltă. Aveam acest spectacol de două ori pe săptămână, când plecau și când se întorceau. Iubeam acest moment…

Veneau la vale cu bărcile legate una de alta, pescarii, printre care și bunicul Ghiță, cu fețele arse de soare, puternici și curajoși făceau spectacolul serii. Cântau, niciodată pe aceeași voce, cu tonuri joase, înalte, duioase, cântece de dragoste, de război. Noi ascultam nemișcați, cu respirația oprită. Câte o tânără mamă își ștergea pe ascuns lacrimile, poate pentru o dragoste tăinuită sau pierdută. Când ajungeau în dreptul nostru, săream, țipam, ne bucuram, îi salutam și ei cu mâna la pălărie ne făceau un semn de bun rămas.

În dreptul canalului Arhipencu, treceau Dunărea pe partea cealaltă spre baltă, unde înnoptau și veneau a doua zi sau chiar peste două zile, după cum cădea peștele. Seara se lăsa și peste sat și noi, copiii, cu picioarele obosite și pline de zgârieturi de atâta joacă și alergat, mergeam la culcare și ne lăsam în vraja viselor.

A doua zi, gata, ne făceam gașca să mergem să ajutăm pescarii la tras bărcile când se întorc. Câștigătorii eram noi, cei de la vale. Se făcuse un obicei, toţi copiii, băieți și fete, conduși cu barca de frații mai mari, treceam Dunărea în așteptarea pescarilor.

Din cauza căldurii, apa din canal scădea și noi trăgeam bărcile la edec. Erau încărcate cu pește din toate soiurile, cu raci, cu ciulini, cu ouă de pasări, și pescarii nu reușeau să vâslească fără ajutorul nostru. Pentru aceasta, fiecare dintre noi primeam drept plată pește pe care pescarii ni-l dăruiau cu drag.

Ei nu aveau o oră fixă când se întorceau, așa că noi plecam de acasă în zorii zilei când cântau cocoșii, pregătiți cu undițe, râme găseam destule acolo, ne luam cu noi sare, pâine, pentru că dacă pescarii întârziau, trebuia să și mâncăm. Făceam un foc și puneam peștele prins de noi pe jar și îl coceam. Nici o mâncare nu se compara cu cea făcută de noi în baltă.

Dacă nu cădea pește, cotrobăiam prin baltă după cuibare cu ouă. Niciodată nu veneam cu mâna goală. Ne întorceam cu poala cămășii sau a rochiei plină cu ouă de toate mărimile și culorile, vernile, gălbui, albe, altele pistruiate, maronii. Ouăle le coceam pe jar, dar de cele mai multe ori le spărgeam și le dădeam pe gât crude. Supăram multe păsari, le alungam de la cuiburile lor, se speriau, dar foamea era mai presus pentru noi.

Când prindeam pește, și mai ales bibanul cădea bine, îl coceam pe jar, și așa fierbinte, îl mâncam de pe foc. Dacă nu aveam toți, îl împărțeam frățește ca să ne ajungă. Parcă văd cum stăteam unul lângă altul cu undițele în apă. Vasilică era cel care aduna peștele și-l punea în sajocul pe care-l țineam în apă cu peștii prinși.

Și în timp ce aruncam pe spate undița aud: „au, stai, măiiii!!!” Cârligul undiței se prinsese de pleoapa ochiului lui Vasilică și-l trăgeam spre mine. M-am speriat, dar mai ales el. Am desprins ușor cârligul și i-am spălat ochiul cu apă de baltă, unde de abia găseai un loc limpede de câtă mătasea broaștei era! … Așa ne vindecam noi. Ne puneam o mână de pământ pe locul zgâriat, și eram ca și noi.

În așteptarea pescarilor mai făceam și câte o Mijită printre sălcii. Alergam odată cu păsările printre mărăcini, broscuțe, melci, nu ne era teamă de nimic. Eram noi, balta, apa și minunatele zile ale copilăriei. Chiotele noastre de bucurie erau întrerupte doar de ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, susurul apei și șuieratul vântului.

Și, într-un târziu se auzea cântecul pescarilor, cu vocile lor puternice, duioase, calde. La ieșirea din baltă, pe canal, pescarii ne dădeau funia, o puneam pe umerele noastre fragile de copii și la îndemnul pescarilor de „Hei rup!”, trăgeam barca, iar ea aluneca încet, pleoșc, pleoșc pe ușoarele valuri unduitoare lăsate de forța bărcii. Și noi, copiii, ne contopeam cu apa, cu vântul, cu liniștea și cu chipul aspru, dar fericit al pescarilor.

Când ajungeam la Dunăre, unul câte unul treceam pe la pescari cu trăistuțele pregătite și primeam cu dărnicie pește, raci, nuferi, plată dreaptă pentru munca noastră. Apoi fiecare dintre noi urcam într-o barcă și în înserarea care se lăsa, cântecele se înălțau sus, ca o mulțumire pentru ziua minunată care a trecut. Copii și pescari mergeam spre casele noastre fericiți și fermecați de atâta pace, bucurie și simplitate.

DESPRE NELINIȘTI, CURIOZITĂȚI ȘI DESTIN

Cam prin clasa a VII-a începusem să ne descoperim sentimente ciudate față de prietenii cu care până mai ieri alergam cu picioarele goale pe islazul și bălțile de la marginea satului. Începea să ne bată inima mai repede când eram lângă un anume coleg, voiam să-l vedem mai des și să fim mai tot timpul lângă el.

În aceste căutări, Mihai, prietenul, vecinul și colegul meu de bancă, ne-a fost de mare ajutor. Bunica lui, Baba Ivina, era cea care descifra toate neliniștile tinerilor, femeilor și bărbaților din sat. Dădea în bobi, ghicea în cărți, dar, mai ales, deschidea și citea fiecărei persoane destinul și viitorul dintr-o carte moștenită de la mama ei, și odată cu cartea și darul de ghicitoare.

Firește că Mihai crescând pe lângă bunica lui a învățat și el câte ceva din tainele ghicitului și chiar începuse să se dea mare printre noi. Ca să fie și mai convingător, ne-a spus că o să ia cartea de la bunica lui să ne ghicească din ea, dar are însă nevoie de ajutorul nostru.

Cartea era destul de greu să fie scoasă din casă pentru că Baba Ivina o ținea sub cheie. Deci, din nou ne trebuia un plan! Astfel că, într-o recreație, ascunzându-ne de ceilalți colegi din școală, am gândit cum să facem.

Baba Ivina, bunica lui Mihai, pe lângă cititul în carte, mai vindea și semințe, de unde mai scotea câte un bănuț. Așa că am chemat-o la poartă să ne vândă semințe în timp ce Mihai, prin fundul grădinii, a intrat în casă și a luat cartea de unde era ascunsă.

Locul de întâlnire era păduricea de la marginea satului unde ne simțeam foarte bine. Mihai, vrednic și priceput asistent al mătușii Ivina, a scos cartea și a început să ne citească viitorul ca un adevărat cunoscător. Însă voia să se lămurească despre fiecare și ne cerea date, când ne-am născut, pe ce dată, la ce oră, și cu ochii mijiți, se uita când în carte, când la noi și ne descifra câte ceva din tainele vieții.

Noi, unul lângă altul, stând turcește pe iarbă verde, îi sorbeam vorbele din gură. Ne lua pe rând și ne spunea despre soartă, cât vei trăi, câți copii vei avea, iar noi eram atenți la fiecare, să facem legăturile. Nu cumva destinul este chiar lânga noi! Timpul trecea și ghicitul îl cam obosise pe Mihai. Nu este atât de ușor să ghicești din viața fiecăruia și deci avea nevoie neaparat de o pauză.

Cartea trebuia dusă acasă, la bunica lui, până să se prindă că lipsește de la locul ei. Așa că am hotărât să ne mai întâlnim și altă dată, și, la fel ca și atunci, am mers din nou să cumpărăm semințe. Babei Ivina îi cam creșteau veniturile încât se mira ce noroc a dat peste ea. Din nou am „împrumutat” cartea ca să ne lămurim mai bine ce-i cu noi.

De data aceasta am hotărât să studiem cartea chiar în clasă. Cine se putea prinde! Era o carte. Și unde-i stă mai bine unei cărți! Normal că într-o școală! Cartea era mare ca un ceaslov, cu copertele groase și filele îngălbenite de atâta vechime și mâini care au răsfoit-o. Trebuia totuși să o citim cu atenție și cu grijă față de alți curioși. Atunci am stabilit ca unul dintre noi să țină de „șase”.

Mihai, cu atenția unuia care știe multe, ne citea din carte, în palmă, chiar și în bobi. Viața noastră era în mâinile lui! Și în carte cădea că mai toți colegii noștri aveau o viață lungă, ne căsătoream, aveam câte patru sau cinci copii, alesul sau aleasa începea cu litera A, B, C. Și pentru fiecare altă literă, noi făceam legăturile, iar dacă se nimerea litera acelui sau aceleia pe care îl, o, iubeam, ne bucuram în gândul nostru și parcă zburam. După cum vorbea, șoptit, tainic, credeam toate vorbele pe care le scotea din gură. Că doar era nepotul Babei Ivina!

Eram atât de atenți la ce spunea Mihai încât nici nu am văzut când a intrat diriginta în clasă. S-a bucurat pentru că citeam o carte, însă când a văzut că era o carte de zodii, i-am trezit curiozitatea. Și cine nu este curios despre soarta lui?! Doamna dirigintă le-a spus despre carte și celorlalți profesori tineri. Așa că Mihai a început să-și mărească clientela și să citească domnișoarei diriginte și celorlați profesori tineri, pentru că și ei, ca și noi, își puneau întrebări despre viață, destin, miracol. Și vă întreb… cine nu-și pune?!

În loc de încheiere:

ŞI… AM ÎNCEPUT SĂ CREŞTEM!

Şi încet, încet, primăverile şi iernile treceau peste noi şi joaca noastră de dimineață până seara cu picioarele goale pe ulițele satului dădea locul altei perioade când eu, prietenii şi prietenele mele începeam să fim mai atenți la cum arătăm, cum ne îmbrăcăm, cum ne pieptănam…

Jocurile noastre erau acum altele… mai ales cele din timpul postului. Erau mai liniștite. Mergeam perechi ţinându-ne de mâini şi ne plimbam, chiar dacă era doar pentru câțiva pași… În capăt ne aștepta un băiat, şi şoptit îi spunea fetei ce-i dăruieşte, şi dacă fata accepta darul sau îi plăcea băiatul, se întorcea înapoi cu celălalt băiat şi cel cu care mergea de mână îi lua locul…

Începuse să se trezească în noi un alt sentiment puternic, pur, necunoscut, de altfel de atașament fată de cel sau cea care erau mai înainte, chiar cu un an, prietenii noștri de joacă…

Seara, când ieșeam pe uliță, întârziam mai mult în fata oglinzii. Îmi schimbam rochiile mai des şi nu mai mergeam cu picioarele goale ca altădată. Cum ieșeam din curtea casei, îmi despleteam cozile și-mi lăsam părul pe spate în voia lui. Nu îmi mai plăcea să mă joc cu prietenii mei. Voiam să fiu mai ales în preajma unui băiat cu un an mai mare decât mine, vecinul meu de mai la vale, Luca, fratele lui Mihai.

Jocurilor nevinovate le luaseră locul altele… rupeam o crenguță de salcie şi începeam să rup frunzulițele de pe ea, una câte una, și să număr în gând… „mă iubește, nu mă iubește…” așa, până se terminau frunzulițele. Dacă ultima nu cădea cum îmi doream, rupeam altă creangă și repetam din nou până nimeream.

Alteori, luăm o crenguță de liliac și căutam florile cu cinci sau șapte petale, le rupeam și le puneam în sân, și pentru fiecare o dorință, scuipam în sân și gata, dorințele erau îndeplinite. Acestea erau jocurile noastre între fete. Apoi începeam să adunăm de pe câmp floricele, le împleteam în coronițe pe care le puneam în păr şi defilam printre văcuțele pe care le păzeam închipuindu-ne că suntem prințese… Imaginația mea nu avea margini! În palatul meu dansam, eram fericită şi mergeam de mână cu prințul meu prin grădină fermecată!

Nici băieții nu mai erau ca înainte. Veneau şi ei mai îngrijiți. Erau mai atenți la cum se purtau. Stăteau cu ochii nedezlipiți de fata pe care o plăceau…

Într-o zi, Mihai, prietenul meu pe care îl consideram ca pe un frate, mi-a adus un bilet mototolit în mână, ca să nu fie văzut de nimeni. Biletul era de la fratele lui care desenase o inimioară străpunsă cu o săgeată şi ascunsese în el o floare de mac presată. Am crezut că plutesc! L-am ascuns într-un loc secret, numai de mine știut. Cam în fiecare seară primeam un bilețel prin care mă anunța că vrea să ne întâlnim la uliță cu prietenii noștri de joacă…

Acum însă ne aruncam altfel de priviri. Priveam cerul, întâmplător ne atingeam mâinile, râdeam tare de orice vorbă spusă cu tâlc, organizam jocuri în care ne puneam dorințe.  Cu timpul ne găsisem la margine o piatră mare sub care ne puneam bilețelele cu inimioare desenate şi flori presate.

Jocurilor noastre sălbatice și copilărești le luaseră locul jocurile liniștite, cu plimbări pe malul Dunării, ținându-ne de mână, stăteam cu ochii nedezlipiți pe cer și priveam stelele… şi dacă una era mai strălucitoare însemna că cineva mă iubește în taină… Începusem să nu ne mai întâlnim pe ulița satului. Acum stăteam pe malul Dunării… urmăream apusul, apoi Luna cum se reflecta în apă, și în această feerie de lumini eu eram prințesa alături de prințul meu fermecat în palatul de Cleștar… și cred că atunci eu şi prietenii mei intram ușor într-o altă etapă a vieții…

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ reavăn și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile.

Oriunde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună…

Toate amintirile de aici vin, din locul care m-a fermecat și legănat în vraja poveștilor spuse de bunica, mama și mătușile mele…și vi le-am povestit și vouă, așa cum le-am simțit eu!