Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!


O NUNTĂ CUM NU S-A MAI VĂZUT!
Astăzi îmi vine în minte o altă poveste de dragoste din
familia noastră, dar care a venit cu timpul.
Se întâmpla într-o toamnă și familia noastră pregătea încă
din vară nunta ultimului copil al bunicii Ioana, unchiul Manole.
Vă dați seama că rânduielile erau cu atât mai speciale,
fiind vorba de un băiat și când spui nuntă de băiat, asta se face
cu fală și osteneală.
Nenea Manole, cum îi spuneam noi, nepoții, era un tânăr
liniștit și care nu atrăgea după el încurcături, tărăboi, zarvă,
gâlceavă, ca celălalt băiat al bunicii. Era ascultător, făcea ce i
se cerea și bunica, pe bună dreptate, spunea că este ca „o fată
mare”.
Fiind ultimul copil în familie și băiat, bunica a vrut să-i
facă o nuntă frumoasă, mai ales că l-a crescut singură cum a
putut și, după moartea bunicului, ea a fost și mamă și tată.
Pregătirile erau în toi și au început chiar din vară, ca să le
facă pe îndelete. „Treburile ies bune, când se fac încet și cu
răbdare”, spunea bunica.
Unchiul se căsătorea cu o fată din sat, vecină cu noi, o
prietenie de aceea frățească pe care o aveai cu cel cu care ai
crescut de copil. Se cunoșteau mai ceva ca două picături de
apă.
Înțelegerea de căsătorie se făcuse mai mult între familii,
dar cum se obișnuia atunci se cerea și acordul tinerilor, care de
obicei nu ieșeau din vorba părinților.
Treaba cu nunta ajunsese pe ultima sută de metri.
Prin ochii mei
279
Se stabilise și data încheierii actelor la sfatul popular, pe
atunci în comuna Ada Marinescu.
În curtea bunicii deja se instala cortul, se aleseseră
lăutarii, darurile care se dădeau rudelor, prosoapele pentru
nuntași, obligațiile pe care le aveau socrii mari, socrii mici,
nașii, mirii.
Când totul era pregătit, a venit vestea care a dat peste cap
familiile noastre, tinerii miri și nu mai spun de oamenii din sat,
care nu mai auziseră niciodată până atunci să se întâmple așa
ceva.
Într-una din zile, așa dintr-o dată, mireasa i-a spus
unchiului că nu mai vrea să se mărite pentru că iubește pe un
alt băiat din sat.
Au început discuțiile între familii, dar ea a ținut-o una și
bună că nu se mărită și gata.
Bunica, după ce s-a sfătuit cu ai ei, a căzut de acord că
nunta nu se mai putea amâna pentru că se stabilise deja totul:
alimentele, darurile, nașii, orchestra, data cununiei religioase,
încheierea actelor la sfatul popular, stolnicii, bucătăresele. Și
unde mai pui că era onoarea familiei și a unchiului în joc.
– Ce mai, a spus bunica, cu Dumnezeu înainte!
Și au început să se intereseze prin sat, dar chiar și prin
satele vecine de fete de măritat. Din vorbă în vorbă, s-a ajuns și
la urechile tantei Sica, care i-a spus bunicii că mătușa ei, Ileana
din Ada Marinescu, are mai multe fete, dar de măritat este doar
cea mare, Genica. Așa au aflat că în satul Ada Marinescu este o
fată frumoasă, harnică și bună, care ar fi potrivită pentru
unchiul și din nou, familia a plecat în pețit.
Au mers pe aceiași pași ai pețitului, dar după obiceiurile
de atunci. Culmea a fost că tinerii cum s-au văzut s-au și plăcut
și unchiul s-a îndrăgostit la prima vedere. S-au împăcat între ei
și, ca niște oameni de treabă, au căzut de acord cu tot ce cereau
obiceiurile unei nunți și în două săptămâni se făcea nunta.
Satul vuia, unii țineau cu unchiul, alții cu mireasa,
discuții…
„Nu trebuia să se întâmple așa, tocmai lui Manole, un
tânăr atât de cuminte și așezat.”
De cealaltă parte:
„Și nici mireasa nu e vinovată.”
„Ce să facă, dacă iubește pe altul?! Ei se aveau ca
frații!”
„E bine totuși că fiecare și-a găsit perechea. Așa le-a
fost scris”, vorbeau vecinele pe la câte un colț de drum.
În familia noastră lucrurile fiind așezate, treburile își
continuau mersul.
Cortul era instalat, femeile se adunaseră la ajutatul în
bucătărie. Nu puteai să stai cu mâinile în sân, când erau atâtea
de făcut: sarmalele, răciturile, fripturile, cozonacii, colacii și
câte altele.
Bunica, ca o comandantă, dirija cu ochi atenți toată
treaba.
Se cumpăraseră haine noi pentru cei din casă și mai ales
pentru mire, iar eu urmăream cu multă curiozitate mersul
evenimentului. Aveam o treabă destul de grea. Împreună cu
verișoarele mele, Mițica și Valentina, trebuia să punem pe
piept buchetele nuntașilor din partea unchiului. Mie mi-a
revenit cea mai plăcută treabă, chiar după inima mea, să pun pe
piept batista și buchetul flăcăilor și verișorilor noștri.
În ziua nunții, un alai de nuntași, înghesuiți în căruțe cu
căluții gătiți de sărbătoare, am plecat să luăm mireasa de acasă.
Mergeau cei mai importanți oameni ai mirelui: nașii,
cavalerul și domnișoara de onoare, bunica, nașa de botez,
surorile, prietenii unchiului, muzicanții și eu ca întotdeauna
nelipsită la astfel de momente.
Am trecut toți nuntașii cu bacul peste Dunăre cu căruțele,
cu muzică, cu chiuituri, să se audă și să se vadă ce flăcău de
vază vine să pețească o fată din satul lor.
Emoțiile așteptării erau și de cealaltă parte, a miresei.
Vecinele, rudele, frații și surorile mai mici, mama care își
creștea și ea singură copiii, la fel ca bunica, toți au început să
plângă. „Unde pleacă fata ei cea mai mare, cine o mai ajută cu
cei mici?” Printre plâns, femeia își îndemna vecinele să guste
din bucatele gătite special pentru această ocazie.
„Numai eu știu cum am strâns ban cu ban, ca să-i cresc
și să le fie bine!”
În privirile curioase ale sătenilor pe la porți, căruțele cu
nuntașii au ajuns la casa soacrei mici.
Atunci am văzut-o pe mătușa prima dată. Era frumoasă,
cu o față de păpușă și cu niște ochi albaștri, senini, liniștiți
asteptându-și mirele. Am văzut bucuria din privirile lor și
atunci am înțeles că s-au îndrăgostit de la prima vedere.
În curte, prietenele miresei se întreceau să danseze
zestrea pe care o așezau cu grijă în căruță: perne cu puf de
gâscă, îmbrăcate în fețe de pernă brodate chiar de mâna
miresei, plăpumi de lână îmbrăcate în atlas, colorat și mătăsos,
covoare țesute pentru perete, lenjerii brodate, prosoape de in
țesute la războiul de țesut din casă.
Femeile din sat, curioase, nu se mai săturau să privească
și să se minuneze.
„Dar frumoasă zestre i-a pregătit Ileana fetei, nici nu se
cunoaște că și-a crescut singură copiii”, zicea o vecină care știa
cât de greu este pentru o femeie singură.
Era timpul ca mireasa să-și ia rămas bun de la mamă,
frați și surori, vecini, prietenele și prietenii din copilărie.
În curtea casei, au făcut o horă mare și fiecare, pe cât a
putut, a dăruit câte ceva miresei și chiar o vorbă bună era de ajuns.
Cu ochii în lacrimi și-a luat rămas bun de la satul unde

s-a născut și a copilărit și a plecat spre locul în care i-a fost sortit
să trăiască.
În plânsul vecinilor, al prietenelor miresei pe de-o parte și
a bucuriei mirelui pe de altă parte, alaiul de nuntași, în căruțe,
cu zestrea miresei, au plecat spre casa mirelui în chiuituri și
voie bună.
La noi, tot satul aștepta cu ochii spre drum să vadă când
se întoarce nunta.
Cavalerul de onoare se oprea la fiecare poartă și cinstea
din plosca cu vin câte o gură în sănătatea tinerei perechi și
urările de bine veneau sfătoase și din toată inima.
La poarta casei bunicii, puhoi de lume: bărbați, tinere
femei, bătrâne, așteptau curioși să vadă mireasa, dar mai ales
zestrea cu care venea o fată din alt sat.
Printre curioși erau și din partea fostei mirese, să vadă tot
și să-i povestească amănunțit ce s-a întâmplat la nuntă, dar mai
ales să știe cum era mireasa.
„Mai frumoasă? Dar Manole cum era?”
Curioasă era, mai ales, fosta soacră mică.
„Dar ce să faci?…Așa le-a fost să fie!”
Nunta a ținut trei zile, cum era obiceiul atunci: petrecerea
de nuntă, rachiul roșu, borșul și, fiind ultima nuntă în familia
bunicii, au făcut și obiceiul spălatului picioarelor.
Acest obicei se făcea doar atunci când părinții făceau
nunta ultimului copil, iar la bunica era nunta celui mai mic
băiat.
Spălatul picioarelor încheia nunta. În cazul nostru, bunica
era acum cea pe care o sărbătoream în fața satului. Cu mult
înainte fiecare își pregătea un mic dar pentru acest moment. Pe
o muzică tristă, în fața întregului sat, fetele, băieții bunicii,
nurorile, ginerii, nepoții și nepoatele treceam prin fața ei, îi
dădeam darul pregătit și o îmbrăcam din cap până-n picioare cu
haine noi, apoi o spălam pe picioare, în semn de respect pentru
că i-a crescut cu grijă. Treceam toți prin fața bunicii, îi sărutam
mâna și ea găsea o vorbă bună la fiecare ca să ne meargă la
inimă, după care urma borșul, adică dregerea după atâtea zile
de petrecere.
Nunta unchiului Manole și a mătușii Genica mi-a dat o
altă temă de studiu!
Urmăream cu mult interes iubirea lor, însă ei își trăiau
dragostea liniștit, așa cum erau ei, simpli și frumoși.
Dragostea lor se consuma mai mult în priviri.
Ce mă uimea însă cel mai mult era întrecerea între cele
două perechi. Își făceau în ciudă cu orice ocazie. Care dintre
mirese are haine mai frumoase la horă, cine dintre ei arăta mai
bine, cine se iubea mai mult. Și între bunica și vecina și mama
miresei cu care trebuia să se însoare unchiul, erau tot timpul
hârjoneli, mai mult provocate decât adevărate. Erau destule
vecine care puneau gaz pe foc, mergând de la una la alta și
ducând vorba.
De fapt, erau sarea și piperul care făceau viața mai
frumoasă la sat.
Unchiul și mătușa erau foarte fericiți, însă mătușa Ileana,
mama tinerei neveste, știa că gura satului poate să strice o
dragoste dintre tineri, așa că împreună cu bunica au hotărât ca
ei să meargă la Ada Marinescu și să-și construiască casa în
curtea mătușii Ileana.
I-ar fi și ei un stâlp de ajutor chiar și numai cu un sfat,
spunea mătușa, la gândul că mai avea de crescut băieți și fete și
unchiul ar ține locul tatălui pe care nu-l mai aveau și ajutor la
bătrânețe.
De fapt, mătușa Ileana a știut bine ce a făcut, să despartă
cuplurile tinere, că vorba aceea, „Ochii care nu se văd se uită!”
Și eu mă minunam de toate!
Învățam și înțelegeam că o povață bună la timpul potrivit este
tot ce îți trebuie ca apa zbuciumată să se așeze în matca ei

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *