DORINȚĂ ÎMPLINITĂ

Lisa a fost cățelușa pechinez a fiicei noastre, Oana.

A intrat în casa noastră într-un moment foarte special, mai precis când fiica noastră împlinea șase ani și-i sărbătoream ziua.

Cu câteva zile înaintea evenimentului o tot iscodeam ca să aflu ce i-ar plăcea să primească de ziua ei, iar ea, cu ochii strălucindu-i de bucurie și mirată, mi-a spus:

–              Mama, chiar pot să spun cu glas tare ce îmi doresc  cel mai mult ? și îndoită m-a întrebat:

–              Dar dacă-mi spun dorința cu glas tare, se mai împlinește? mi-a zis repede speriată, iar eu am încurajat-o să spună fără teamă și ca să-i întăresc convingerea i-am spus că, atunci când știe și mama, se împlinesc toate dorințele.

Fericită, culcușindu-se în brațele mele, alintându-se, îmi spuse aproape pe nerăsuflate închizând ochii și cu gândurile departe  la ceva  știut doar de ea :

–              Mama, pot să-ți spun chiar acum. Eu, cel mai mult și mai mult, vreau un cățel sau o cățelușă care să fie prietenul sau prietena mea, nimic altceva.

–              Bine, am zis, poate chiar o să primești de ziua ta!

După două zile, de  la ziua ei, am plecat în vizită la bunica din Cataloi, ca să o servim cu o felie de tort așa cum obișnuiam de fiecare dată de ziua unuia dintre noi. Și pentru că tot ajunsesem în sat, ne-am oprit și pe la casa prietenilor noștri, ca să-i vedem și, cum erau primitori, ne-au invitat la masă.

Noi vorbeam de-ale noastre, lucruri obișnuite, dar mai mult de-ale lor, ei fiind ingineri agronomi, cum o să fie recolta de grâu, porumb, ba că fructele nu prea merg anul acesta și mai ales piersicile destul de perisabile.

Oana, destul de atentă la ce vorbeam, a început să dea semne de plictiseală uitându-se prin curte. Dacă a văzut că nimeni n-o băga în seamă, a plecat în curte să se joace.

N-a trecut prea mult timp de când plecase să se joace și o văd că vine în fuga mare la masă. Aproape pe nerăsuflate a spus că Leila, cățelușa prietenilor, are cățeluși. Luându-mă de mână, mai mult trăgându-mă spre cățelușă în nerăbdarea de a-mi arăta cățeii, mi-a spus:

–              Haide, mama, vino repede să vezi cât de mici sunt, și m-a dus în grădină, unde, sub un maldăr de fân, Leila își găsise locul ca să fete cățelușii.

M-am uitat cu duioșie și iubire cum toți o smotoceau lacomi pe biata mamă. Erau mulți și am început să-i număr, dar cu greu la cât se mișcau ca să prindă o țâță mai plină, băgându-se unul peste altul sau sub altul, de parcă erau împletiți. Cu greu i-am numărat. Erau nouă pui. Acum chiar nu mai știam care erau căței, care erau cățelușe. După noi a venit și prietena noastră. Fără să știe că Oana își dorește un cățeluș, a întrebat-o direct:

–              Oana, nu vrei un cățel? Poți să-l alegi pe cel care-ți place cel mai mult.

Oana, fericită și parcă nevenindu-i să creadă că este adevărat ce i se întâmpla, se uita când la mine, când la prietena mea, când la cățeluși. Cred că nu am mai văzut-o niciodată atât de fericită .

–              Hai, Oana, o îndemna prietena mea, alege-l chiar acum pe cel care-ți place și imediat este al tău.

Oana, puțin speriată a întrebat:

–              Dar mama cățelușului îmi dă voie?

–              Sigur, Oana!

Fiica noastră a ales unul la întâmplare, chiar în momentul când cu boticul o smotocea pe mamă fericit.

După ce l-a luat în brațe mi-a spus:

–              Uite, mama, pe acesta îl vreau, și uitându-se la prietena mea a întrebat-o:

–              Se poate, tanti Mari?

–              Sigur, Onița! Ia să vedem ce avem noi în brațe? A, este o cățelușă. Hai, pune-i nume. De astăzi este a ta. Și de-acum încolo este răspunderea ta, o s-o înlocuiești chiar pe mama ei.

Oana a luat-o în brațe și cu ochii-n lacrimi a șoptit:

–              Lisa.

Acesta a fost botezul ei.

Cu timpul, Lisa era de-a casei. Nu mai spun cât era de iubită și creștea parcă din apă, odată cu fetița noastră. Era isteață și învăța repede mersul casei. Își rotea ochișorii când la unul, când la altul, ne studia pe toți și a înțeles că cel mai mult poate să-și permită cu Oana și se juca cu ea ascunzându-i papucii prin locuri dosite prin casă sau la vedere. Special făcea asta ca s-o vadă prefăcându-se că-i caută îngrijorată, chiar dacă erau la vedere.

Cu ceilalți din casă se purta altfel, știa și ea cine era capul familiei și atunci când ajungea soțul de la serviciu îi căra papucii  cu botul lângă fotoliu, Ne obișnuiserăm cu micile servicii pe care ni le făcea și o răsplăteam fiecare cum credea. Oana o scotea la joacă în fața blocului sau o plimba cu lesa în parc acolo unde își făcuse nenumărați prieteni cu care trăgea o joacă sau chiar o scărmăneală, după ce toane avea. Soțul o ciufulea puțin pe cap drept mulțumire că avea grijă să-i aducă papucii la fotoliu, unde-i plăcea să se odihnească. Eu eram însă preferata ei și cel mai mult stătea pe lângă mine în bucătărie. Acolo îi găsisem un loc unde-i pusesem un coș mare împletit din nuiele pe care i l-a dăruit doctorul veterinar după ce a depășit o puternică boală a copilăriei cățeilor mici. De fapt, boala ei ne-a dat și nouă mari bătăi de cap și neliniști, dar ea, știindu-se atât de iubită, a luptat ca să trăiască.

Acolo în bucătărie era în împărăția ei, unde se simțea în largul său, tot timpul cu mirosul în nas și unde mai căpăta ceva atunci când pregăteam masa. De fapt se umanizase. Mânca ce mâncam și noi, morcovi, banane, ciocolată și, dacă era atentă, se mai procopsea și cu ce mai mai cădea pe jos. De fapt inițiasem un joc. Ce cădea pe jos, îl lua în gură și se uita la mine, iar eu mă făceam că vreau să o iau din gura ei , motiv ca să-și arate nemulțumirea după ce ajungea în siguranță în pătuțul ei împletit.

Era curată și devenise prietena fiicei noastre. O luam cu noi oriunde plecam, avea locul ei în mașină și creștea odată cu fiica noastră. Ajunsese prietena ei cea mai bună.

Când Oana ajunsese la școală, Lisa era deja mama puilor Richi și Dandy.

Am observat-o pe Lisa ca mamă.

Asta este o altă poveste!

În coșul din bucătărie, unde era locul ei, îi pusesem și pe puii ei lângă ea. Îi lingea și-i alăpta acolo. Când au început să mai crească, îi învăța cum să se poarte cu fiecare din casă. Ce-i drept, o mai speriam și noi punându-i în coș un cățel de cauciuc. Speriată, se uita în coș și când vedea că este unul în plus alerga disperată pe la fiecare dintre noi lătrând și chemându-ne să vedem ce s-a întâmplat. Și avea atâtea griji! Exact ca o mamă! Îi aduna cu gura de prin casă, atunci când începuseră să sară din coș și îi certa lătrând de câte ori făceau ceva nepermis. Am observat cu multă atenție latura ei de mamă grijulie. Se purta cu puii ei așa cum făceam și noi cu ea.

Era o prietenă pentru Oana, o mamă bună pentru puii ei și darul pe care și l-a dorit  fiica noastră la șase ani!