De ce vin și pleacă berzele!

De ce vin și pleacă berzele!

POVEȘTI DE IERI ȘI DE AZI CU BERZE ȘI COPII

AUTOR ANGELA DUMBRAVĂ, PROZĂ SCURTĂ, TULCEA

O să vă povestesc despre cel mai prețios dar pe care l-am primit de la familia de berze din cuibul de pe casa noastră!

Aveam cam nouă ani și trăiam fericită în căsuța noastră mică de pe malul Dunării alături de părinții care mă iubeau ca „pe lumina ochilor”, printre vecini de treabă și prietenii cu care mă jucam de dimineață până seara în păduricea din spatele caselor. Nici prin cap nu-mi trecea că o să primesc cel mai minunat dar de la barza care-și făcuse cuibul pe acoperișul casei noastre!

Asta se întâmpla într-o zi de toamnă caldă cu arome de gutui, de must, de miere de pepene, când tot satul se pregătea să sărbătorească Ziua Crucii. Și familia noastră o sărbătoream pe mama, care împlinea anii de naștere. Cu o săptămână înainte mama începea să pregătească mâncăruri și tot felul de dulciuri pentru oaspeți. Eu de-abia așteptam acest moment de sărbătoare în familie… verișori, vecini, daruri, joacă, hărmălae.

Dar, cu o zi în urmă, am văzut că mama nu prea era în apele ei, nu se bucura la fel de mult ca altădată, se muta de pe un scaun pe altul, începea ceva și nu termina și chiar s-a așezat în pat.  Eu eram tare speriată pentru că nu o mai am văzusem niciodată pe mama să nu termine ceva ce a început. M-a chemat la ea și mi-a zis să mă duc la bunica și să-i spun să vină degrabă la noi acasă.

Am trecut Dunărea cu Moș Cartoafă care nu punea niciodată întrebări și chiar dacă afla ceva, era mut. Nimeni nu știa ce i se întâmplase lui cutare, își câștigase încrederea tuturor, era un bun ascultător. I-am spus bunicii că mama o așteaptă acasă, dar bunica nici nu mă băga în seamă, era îngrijorată. Își pregătea atentă într-o bocceluță tot felul de lucruri, leacuri, busuioc de la icoană, agheasmă și mi-a spus că o să rămân cu mătușile și unchii mei și că voi merge la film cu ei. Tocmai venise caravana în sat. Faptul că mergeam la film m-a făcut să uit de mama și de pregătirile bunicii.

Rămăsesem cu unchii și mătușile mele. Abia așteptam să se însereze, dar până atunci, împreună cu prietenii mei, Dumitraș și Valerica, am dat o fugă să vedem ce se mai întâmplă la caravană. ce fac, cum se pregătesc, dacă au așezat scaunele și neapărat trebuia să apucăm locuri în față ca să vedem mai de aproape filmul. Se însera, ocupasem locurile și-i așteptam pe-ai mei. Pe ecran rula un film de dragoste indian. Mătușile mele, gătite cu bluze și fuste colorate, cu cozile strânse în coc la spate și în păr cu flori de toamnă, erau tare frumoase și unchii erau tare arătoși, și eu între ei, dar mai mult îmi plăcea cu bunica. În brațele ei mă puteam ascunde atunci când mă temeam că toți actorii de pe ecran vin spre mine. A fost o seară frumoasă și în noaptea aceea am dormit cu mătușile mele. Dimineața m-au trezit niște voci vesele. Ce să fie, mă gândeam! Venise tata și adusese o veste pe care ei o așteptau, dar pe mine m-a luat pe nepregătite. Mie mi-a zis bucuros că am o surioară mică. Dar cine a adus-o am întrebat eu? Iar tata mi-a zis că barza din cuibul de pe casa noastră, care se pregătea să-și ia la revedere de la sat și de la cuibul în care și-a crescut puii toată vara. A lăsat din cioc în cuibul din care tocmai pleca o fetiță micuță „care să fie surioara ta”. Pluteam de fericire! Și barza de ce nu a așteptat să fiu și eu acasă când mi-a lăsat surioara? Am lăsat întrebările în mintea mea de copil și am plecat repede eu, tata, unchii și mătușile să vedem darul pe care mi l-a lăsat barza în cuib. Nerăbdătoare am intrat în casă, mama pe pat și în brațele ei, un boț mic alb, înfășat în scutece dantelate. M-am apropiat timidă, rușinată, uimită, fericită și mi-am văzut surioara.

A fost dragoste la prima vedere! Am simțit o bucurie pe care nu o pot descrie! Surioara mea era darul lăsat de barză pentru mine! Și din acea clipă am fost sora mare!

O iubeam nespus, o legănam în brațe, pe picioare și eram tot timpul cu ochii pe ea, dar mai ales pe mama. Totuși mama îi dădea lăptic să sugă de la pieptul ei și mă gândeam “de ce mama și nu eu?”, că doar era sora mea! Barza mie mi-a dăruit-o, nu mamei. Cred că începusem să fiu geloasă. Mama s-a prins și a început să o lase mai mult în grija mea, dar sub atenția ei. O schimbam, o înfășam și începusem să o hrănesc cu biberonul. Știam de la bunica și de la mama că cei mici trebuie apărați de deochi, aveam mare grijă întotdeauna să o descânt.

Cum venea cineva la noi în casă, puneam un deget pe călcâi, fără să mă vadă persoana, apoi punem degetul pe fruntea surioarei mele și spuneam în gând: „Când s-o deochea călcâiul meu, atunci să se deoache și surioara mea!” Nu am scos-o din curte până după botez, când a primit numele Lenuța. Pentru că era atât de mică îi spuneam Ilenuța. Era tare firavă, micuță, blondă și cu ochii verzi. Am început s-o scot cu mine la joacă, să o cunoască și prietenii mei, o lăsam pe o pătură și noi ne jucam, dar cu ochii eram tot timpul după ea, să nu se apropie nimeni, era doar a mea. Surioara mea, dăruită doar mie de barza de pe casa noastră!

În primăvara următoare, când s-au întors berzele la cuib, le-am mulțumit pentru darul minunat pe care mi l-au lăsat într-o zi de mare sărbătoare. Chiar și acum, când se întorc berzele la cuibul lor, parcă mai caut cu ochii barza care mi-a adus cel mai minunat dar în copilăria mea!

Mă întorc în timp peste mulți ani. Eram educatoare la o grădiniță în oraș, într-un cartier de case unde poveștile erau aceleași ca cele din copilăria mea.

Ce povestesc acum se întâmpla într-o primăvară când abia ieșisem din iarnă. Se topiseră și ultimele urme de zăpadă, iar prin locurile mai adăpostite apăruseră primii ghiocei și câteva fire firave de iarbă. Fumul de la case se vedea din ce în ce mai puțin, iar vânticelul de primăvară trimitea adieri plăcute și înfiora de bucurie și preaplin toată suflarea, după iarna care trecuse.

Încă de dimineață curtea grădiniței se umplea de veselie, culoare și nerăbdare. Fiecare se bucura de timpul frumos, iar copiii veneau să se întâlnească cu primăvara în curtea grădiniței. Cu greu îi mai puteai ține în clasă. Stăteau tot timpul cu ochii pe geam sau își făceau drum să iasă afară găsind tot felul de motive. Recreația era așteptată cu nerăbdare. Mergeam cu ei și câte întrebări nu se puneau: „Doamna, unde a dormit buburuza, dar furnicuțele? Doamna, de unde se întorc păsările? A, doamna, vina repede! Uite, un melc și-a scos cornițele la soare.” Făceam aceste descoperiri în grădina grădiniței unde fiecare educatoare și învățătoare aveam împărțită o mică parcelă pe care o lucram împreună cu copiii. Plantam câte un pomișor, semănam semințe de flori și observam tot ce se întâmpla acolo. În grădină aveam și pomi fructiferi, deci urmăream pe viu, cum s-ar spune, venirea și plecarea anotimpurilor.

În fața școlii pe un stâlp de telegraf era un cuib de berze și de câte ori ieșeam prin curte, ne aruncam ochii acolo, poate prindem momentul când se întorceau acasă. Întruna din dimineți, când am ieșit în curte în recreația mare, am văzut că berzele s-au întors pe stâlpul din fața grădiniței. Cum toți copiii erau în curte, au vrut să-și facă simțită venirea făcând un mic show. Și unde se potrivea mai bine reprezentația dacă nu într-o școală?! S-au rotit deasupra curții scăpând dinadins câte o pană, care în zbor lin cădea ușor spre mâinile ridicate ale copiilor, fiecare dorind s-o prindă primul. S-au mai învârtit deasupra școlii, apoi s-au dus spre mahalaua cu case.

–           Uitați-vă, au ceva în cioc, spunea o fetiță cu mâinile streașină la ochi. Cred că are o cocuță! Știu, știu, se îndreaptă spre casa lui tanti Maria, vecina noastră, și bătea din palme fericită.

Berzele însă, după câteva zboruri rotate deasupra școlii, se așezau ostenite de drum în cuibul lor.

Și după aceea să te ții muncă pe ele: zburau când ea, când el prin împrejurimi și se întorceau în cioc cu paie, frunze, crenguțe, pământ. Le așezau în cuib și lucrau fără odihnă până era cuibul gata. Observam cum cloceau ouăle, cum ieșeau puii, cum erau hrăniți și cum puii cu ciocurile deschise păcăneau și-și așteptau părinții care aduceau în cioc o râmă, un pui de broscuță, un gândăcel, un pui de șarpe și-l băgau direct în gurile puilor, însă având grijă să-i hrănească pe toți. Cuibul de barză cu berzele și puii lor erau în atenția noastră din primăvară până când intram în vacanța de vară. Se termina vacanța și copiii se întorceau la școală toamna, dornici să se întâlnească din nou.

Acum vântul răscolea frunzele galbene și le învârtea în cercuri prin curtea grădiniței într-o ploaie de culori galbene, arămii, roșii. Culorile frunzelor, ale florilor și hăinuțele copiilor se împleteau într-un amestec minunat, pictând un decor de poveste. În acest decor berzele le dădeau ultimele lecții puilor despre drumul lung pe care îl au de făcut, despre orașele mari pe care o să le vadă, despre ape, oceane, munți.

Ca și ele, și eu le dădeam lecții copiilor despre anotimpuri, păsări, ape, gâze, când eram asaltată de tot felul de întrebări:

–           De ce pleacă berzele, doamna?

–           Unde se duc? Și când se întorc?

Și în ploaia de întrebări îl văd pe Petrișor cu mâna ridicată sus:

–           Spun eu, doamna, spun eu.

–           Bine, Petrișor, hai, spune!

–           Eu știu de ce pleacă bezele toamna de la noi.

Mirată îi așteptam răspunsul.

–           Ca să se întoarcă primăvara cu cocuțe pentru mame.

Și momentul plecării berzelor a fost la fel de spectaculos așa cum au venit. Cu zboruri rotate deasura curții, unde copiii cu brațele pe sus le salutau și fiecare venea cu o dorință.

–           Vreau și eu o surioară!

–           Și eu un frățior!

–           Să-i aduci și vecinei un băiețel, ca să am cu cine să mă joc!

–           Și mie…

Berzele, după câteva zboruri, au plecat în drumul lor, iar micuții mei spre drumul lor în marea cunoaștere a vieții și totuși așteptând primăvara iar și iar!

Și atunci mi-am amintit cum și eu ca și ei le așteptam cu nerăbdare în fiecare primăvară, gândindu-mă cu îngrijorare dacă se mai întorc din nou în cuibul de pe casa noastră. Toată copilăria am urmărit venirea lor. Chiar și acum, cum vine primăvara îi întreb pe ai mei, parcă puțin speriată, dacă s-au întors berzele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.