Din ale copilăriei!
TOTU-I BINE
CÂND SE TERMINĂ CU BINE!
După un an de la venirea mea în oraș am fost numită directoare la Grădinița cu program săptămânal nr. 18.
Fiind cea mai tânără directoare din oraș începuse să se vorbească despre mine pe la grădinițe că am fost aleasă așa tânără. Și pe bună dreptate au ieșit vorbele când nici eu nu știam pe ce criterii mă aleseseră. Cred că aveam și eu simpatizanții mei și mă refer la inspectorii care mă cunoșteau de la grădinița din satul meu.
Grădinița cu program săptămânal, unde ajunsesem educatoare, era amplasată la ieșirea din oraș într-o clădire a fabricii de conserve fructe și legume Dunărea.
Copiii înscriși la această grădiniță erau din familiile care lucrau în fabrică, iar programul era începând de luni dimineața până sâmbătă ora 16.
Să ajung deodată directoarea unei unități mari și cu un program atât de complex nu a fost ușor, mai ales că eram foarte tânără și fără prea multă experiență. La ședințele cu directorii unde participam și eu vedeam cum mă priveau anumite doamne cu mulți ani în spate și cu „state vechi” în ale directoratului și îmi mai reproșau câte ceva de cum conduc grădinița, că sunt prea indulgentă cu personalul, cu copiii și motivele nemulțumirii lor veneau ca pe bandă. Dar culmea! Nu se lipea nimic de mine. Și, nu-i așa, nu poți să fii pe placul tuturor și nici să te pui cu deciziile șefilor care au vrut să fiu directoare.
Acum, după atâta vreme, pot să spun că mă descurcam destul de bine, chiar dacă grădinița avea destule grupe în subordine, educatoare, personal auxiliar, bucătărese, îngrijitoare, administrator, asistentă medicală.
Îmi era destul de greu să lucrez cu atâtea femei cu experiență cu ochii și urechile peste tot… șușoteli, vorbe aruncate colo – colo. Ca să spun drept, munca cu omul este destul de grea, dar mai ales cu femei adulte trecute prin viață, dar și prin alte colective.
Mâncarea era pe mâna lor și se știe că toate supărările de aici veneau, ba că bucătăreasa mănâncă ce-i mai bun, ba că își pune în farfurie cea mai mare porție sau mai ia și acasă, și câte vorbe nu ies din asta și nu degeaba se vorbea când toate treceau prin mâna lor. Alimentele pentru masa copiilor ne erau puse la dispoziție de fabrică, dar și aici erau discuții: că bucătăreasa cutare merge de mai multe ori să ridice alimentele și eram nevoită s-o ascult când pe una, când pe cealaltă, și așa tânără cum eram reușeam de multe ori să liniștesc apele. Eram o mână de fată, ca să zic așa, dar numai inimă. Mă gândesc și-acum cum reușeam să mă descurc cu organizarea, însă am avut în mama o ingineră care mă învățase încă de mică să calculez, să planific, să organizez lucrurile și chiar propria casă, așa că luându-mă după modelul mamei reușeam să mă strecor prin hățișul de vorbe ale femeilor și mi-am propus să închid urechile la „uite ce face bucătăreasa”, șușotelile, vorbele și alegeam variantele cele mai bune.
Norocul meu să scap din acest hățiș era că aveam grupa mea și între copii mă simțeam cel mai bine.
Eram tare zbătătoare pentru grădiniță, cum se spune „mă scoteau pe ușă și intram pe geam”. Tot ce-mi propuneam reușeam și rezolvasem cele mai tari puncte din programul grădiniței: un meniu bun și sănătos la copii, schimbată toată tâmplăria din unitate, ba chiar am reușit să avem în curte destule aparate de joacă.
Programul grădiniței era obligatoriu de luni dimineață până sâmbătă seara. În cazuri speciale, părinții aveau obligația să facă cerere de învoire din timp. Fiind directoarea unității mi-am permis și eu, cu aprobarea inspectoratului, să aduc doi copii din cartierul meu, pe George, un băiețel din blocul unde locuiam, și pe Cristi, nepotul meu de la o verișoară din blocul alăturat.
Cristi era foarte atașat de familia sa, o familie cu șase copii și nu se acomoda în nicio grădiniță. Cum mă cunoștea bine, am reușit să-l iau cu mine și asta după multă convingere și cu promisiunea să-l aduc seara acasă. În fiecare luni dimineața ciocănea la ușa noastră și parcă-l văd blond, cu ochii albaștri, cu torbița pe după gât, îi dădeam drumul în casă. Nu treceau nici cinci minute că auzeam alt ciocănit. Era George, băiețelul vecinului de pe scara noastră. Îi invitam în casă și mă așteptau în bucătărie cuminți, iar după ce-mi terminam treburile îi luam cu mine spre stația de autobuz și plecam spre grădiniță. Aveam câteva stații de mers până acolo, ieșeam chiar din oraș și autobuzul trecea chiar pe niște drumuri de țară.
Cum ajungeam acolo îi duceam în clasa mea. George s-a acomodat imediat cu colectivul ba își câștigase titlul de șef, spunându-le copiilor că stătea în bloc cu mine și este vecinul meu. De multe ori îi amenința atunci când credea că nu este tratat pe măsura legăturii lui cu șefa. Cristi în schimb se apropia mai greu de copii, el fiind preocupat să nu mă piardă din ochi ca nu cumva să ies din clasă, era umbra mea și unde plecam venea după mine. Chiar și atunci când aveam probleme de administrație stătea pe un scăunel liniștit și mă aștepta răbdător.
Într-o zi, la începutul săptămânii, am primit un telefon de la secretariatul inspectoratului, că sunt convocată la o ședință cu directorii. L-am lăsat pe Cristi în grija unei colege, promițându-i că mă întorc după el ca să-l iau acasă și am motivat plecarea că la ședință nu au voie copiii.
A stat o perioadă bună cu ochii la ușă și dacă a văzut că nu mă întorc a cerut voie să meargă la toaletă, ba, ca să fie crezut, a mimat că are o urgență. Cum nu se mai întorcea, colega a ieșit din clasă să-l caute, dar nu era nicăieri. Era de negăsit. Au căutat și pe câmp, acolo unde era o grădină de zarzavat, dar nici urmă de el acolo. Colega mea, destul de speriată, mai ales că i-l dădusem în grijă, a lăsat frica la o parte și m-a sunat. La fel de speriată ca ea, am motivat inspectoarei că am o problemă acasă și am plecat ca o furtună de la ședință.
Nu era cazul să ascund asta și m-am oprit la verișoara mea și i-am spus că nu-l găsesc pe Cristi la grădiniță.
Între timp m-a sunat colega și mi-a spus că a vorbit cu șoferul de la autobuz că mai devreme a văzut că a urcat un băiețel blond și că s-a oprit în centru. Le-am spus și lor asta și au zis că știe drumul și că vine spre casă, dar stă ascuns pe undeva până se face ora când ajungea ca de obicei.
– Lasă, m-a încurajat verișoara, știm noi ce belea avem acasă!
Și am început căutările. Ba ni s-au alăturat și vecinii din bloc.
Ne împărțisem pe sectoare. Unii printre blocuri, alții prin piață, întrebam din om în om dacă nu au văzut un băiat de grădiniță prin împrejurimi. Nimeni nu-l văzuse, dar nu scăpam nici de curiozitatea oamenilor. Cum eram atât de speriată mi-au venit în ajutor și vecinii. Ne-am gândit să anunțăm poliția, însă verișoara mea, care-și cunoștea băiatul, mi-a spus ca să mă liniștesc:
– Ca mamă simt că este pe undeva pe-aici.
Și a continuat mai mult ca să-și dea curaj:
– Abia aștept să-l găsesc și ce mamă de bătaie îi dau, așa, ca să nu mai mă sperie niciodată în viața lui.
O înțelegeam cât era de speriată, de fapt se încuraja singură certându-l pe băiat. Tot căutându-l se întuneca deja și încă nu-l găsisem. Norocul nostru a fost cu un vecin din bloc căruia, aruncând gunoiul la container, i s-a părut că aude un foșnet, ba chiar s-a speriat, a ciulit urechile și a auzit că cineva respiră sacadat și speriat. A ascultat mai atent de unde se auzea zgomotul, s-a cățărat în container, s-a uitat mai bine și dintre gunoaiele și sacii de plastic îl priveau doi ochi speriați. L-a scos ușor, l-a luat de mână și l-a întrebat cum îl cheamă. Nu și-a spus numele, dar a spus că eu sunt educatoarea lui.
Vecinul care știa despre ce este vorba l-a adus la noi acasă. Era murdar, mirosea a resturi de mâncare. Părul creț și blond i se lipise de cap, era flămând și setos. I-am făcut o baie, l-am înfășurat într-un halat, i-am dat ceva să mănânce și așa cum era, a adormit instantaneu.
Am chemat-o pe maică-sa și când l-a văzut s-a repezit spre el ca o vulturoaică parcă să-l ia pe sus. Când a simțit-o, s-a lipit de mine, eram scăparea lui, văzuse ochii mamei cum scăpărau. Plângând ne-a spus că nu mai face așa niciodată. Și s-a ținut de promisiune. Ba de multe ori când eu aveam probleme prin oraș rămânea la grădiniță. Știa că acolo, la grădiniță printre prietenii lui și persoanele care aveau grijă de ei, era ca și acasă. Și de atunci Cristi devenise copilul grădiniței, iar când în glumă îl întreba cineva din personal:
– Al cui ești tu, Cristi?
Răspundea sigur pe el:
– Sunt băiatul doamnei educatoare, și râdea cu subînțeles.
Știa ce pățea dacă mai repeta „fuga de la grădi”.