Din jurnalul ascuns al doamnei!
PAUL LA O ȘUETĂ CU PRIMARUL
O zi normală într-o școală de cartier unde funcționau și patru grupe de grădiniță. Cu rutina obișnuită, note, ascultare, câte o muștruluială de la doamna, gen:
– N-ai învățat pentru astăzi, Petrică.
Sau:
– Și-ai avut atâtea zile libere, nu ți-ai făcut lecția.
– Păi, doamna, n-am avut timp să învăț că am plecat cu tata și mama la bunici, și știți cum e când pleci în altă localitate. Puteți să vorbiți chiar cu mama, dacă nu mă credeți.
– Ba să nu-l credeți doamna, nu a plecat, m-am întâlnit cu el la Bididia. Se juca cu băieții din cartier.
– Ce știi tu, pârâciosule!
Și ca la un semnal au început și ceilalți, partea care ținea cu reclamatul:
– Pârâciosul, pârâciosul!
– Ba tu, ba tu!
Diplomația dăscăliței liniștea ca din senin spiritele pro și contra problemei. Știa că dacă amâna pedeapsa, avea mai mult de câștigat, așa că a zis sigură ca să nu-i fie știrbită autoritatea.
– O să vorbesc cu mama ta și mâine te ascult.
Clinchetul clopoțelului împăca toate spiritele, era momentul de oază pentru fiecare. Copiii alegând fericiți să fie primii care ies din clasă, ca să aibă timp să facă câteva ture în curtea mare, acolo unde își organizau repede echipele pentru jocuri. Cei care-i mai țineau în loc erau bondoceii care ieșeau din grădiniță, frățiorii, verișorii sau chiar vecinii din cartier de care se împiedicau în graba lor către curte.
Și doamnele se bucurau la fel de mult ca și ei, își mai trăgeau puțin sufletul între adulți. Cel mai greu era în ziua de serviciu când răspundeai în recreație de toți copiii din curtea școlii și grădiniței.
Într-o astfel de zi, directoarea școlii a intrat val-vârtej prin toate clasele ca să aducă știrea pe care tocmai o primise prin telefon de la inspectoratul școlar.
Într-o oră, o să ajungă în școala noastră în vizită o echipă de consilieri de la primărie împreună cu domnul profesor, viitor candidat la primăria orașului.
Și directoarea a început cu sfaturile de culise pe care le știam doar noi într-o astfel de situație:
– Aveți grijă de copii și să-i țineți pe lângă voi pe cei neastâmpărați. Nu știm ce-i întreabă, dar vedeți și voi ca să știe câte-o poezie sau un cântec cu toată grupa.
Și imediat după toate instrucțiunile, toate colegele am intrat în clasă la „matcă”, cum s-ar spune, și am început să ne tratăm problemele din interiorul grupei.
M-am uitat peste clasă și le-am spus că o să avem niște oaspeți în școala noastră, le-am amintit să fie respectuoși, cuminți, să răspundă politicoși dacă sunt întrebați.
L-am văzut pe Paulică, o zgâtie de copil, cu niște ochi negri, frumoși și veseli care-i jucau în cap, cu mâna ridicată sus.
– Ce vrei, Paulică, să spui?
– Eu, doamna, vreau să spun poezia Cocoșelul. O știu de la bunica.
– Nu spune nimeni nimic, dacă nu sunteți întrebați, ați înțeles?
Când s-a sunat de ultima recreație din ziua aceea, am ieșit în curte să ne organizăm și să ne primim oaspeții.
În fața careului erau așezați cei mici, iar în spate, în ordinea înălțimii, școlarii.
Era o zi frumoasă și călduroasă aproape de prânz. Copiii, cu ochii pe jumătate închiși sau cu mâinile streașină la ochi, așteptau nerăbdători oaspeții.
Așteptarea a trezit freamătul și murmurul creștea cu cât întârziau. A luat sfârșit nerăbdarea în momentul când au intrat în curtea școlii, era tocmai în acea perioadă când începuseră să vină și părinții la grădiniță ca să-i ia pe micuți acasă. Și cum se întâmplă mai întotdeauna, întâlnirea a fost plăcută și veselă. Copiii au cântat un cântec vesel în cor, au spus poezii, doar cei numiți de învățătoare și educatoare. Fiecare educatoare și învățătoare îl ținea de mână pe câte un copil care se mai abătea de la reguli. Eu îl țineam de mână pe Paulică. Și cum întâlnirea cu oaspeții decurgea frumos și liniștit, i -am dat drumul la mână și l-am lăsat puțin din ochi, moment în care a zbughit-o de lângă mine și făcându-și loc printre copii a ajuns în față lângă oaspeți și în liniștea care se lăsase l-am auzit:
– Eu te cunosc, nea primare! Te-am văzut duminică la nuntă, jucai în horă. Toți oaspeții se prăpădeau de râs.
– Dar pe tine cum te cheamă?
– Paulică îmi zice mama și doamna îmi zice Paul.
– Uite cum o să facem, eu o să-ți zic cum îți zice mama, Paulică. Îmi dai voie?
Paulică ridicând din umeri amuzat a zis:
– Zi-mi cum vrei!
Și atunci domnul profesor, care nu era departe de ștrengăriile celor mici, fiind profesor, l-a luat pe ocolite.
– Dar ia spune-mi, Paulică, tu ce căutai la nuntă?
Paul, mândru și să se arate ce mare e în fața colegilor, a spus tare ca să audă toți din curte:
– Ei, eram și eu de-al nunții, cu mătușa mea. Cred că o cunoști. O știe toată lumea că este cântăreață, Georgeta .
– O cunosc, măi Paulică! Dar tu știi să cânți așa frumos ca mătușa ta?
– Știu, a spus el.
– Vrei să-mi cânți un cântec?
– Da.
Și a început să cânte tare de i se umflaseră venele la gât de efort și ceilalți copii odată cu el: „Nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecul!”, și în uralele invitaților, ale părinților care erau în curte și ale elevilor întâlnirea cu oficialitățile s-a terminat plăcut.
Invitații au mulțumit pentru primirea frumoasă și veselă făcută de copii, iar domnul profesor a promis c-o să mai treacă pe la noi.
S-a ținut de cuvânt și atunci când a ajuns primar a susținut cu bani din fondurile primăriei un proiect al școlii noastre, Parcul Bucuriei.
A fost primul parc în școala din cartierul Mahmundiei. Și mai târziu, tot prin același proiect al Grădiniței de Aplicație a Liceului Pedagogic Tulcea, unde lucram atunci, un alt parc al bucuriei.