Din jurnalul ascuns al doamnei!

MICI DOVEZI DE IUBIRE
DE LA SUFLETE MARI
Pot să vă spun cu toată sinceritatea și bucuria că de-a lungul activității mele am avut atingeri de îngeri.
Și am primit atâtea semne de iubire din partea micilor mei elevi, că mi-ar trebui timp, nu glumă, ca să povestesc despre aceasta. Dar cum sunt la fel de practică, tot atât cum sunt și visătoare, mai bine vă invit să aruncați o privire prin cufărul meu de „minuni”.
„Cufărul”, cum l-am numit eu, ca să-i dau importanța pe care o are în inima mea, este un geamantan mic, împletit din papură, pe care l-am primit în dar de la prima mea generație. Mi-a plăcut atât de mult că l-am păstrat și i-am dat folosința și numele secret „cufărul cu minuni”, de care nu se poate apropia decât acei care iubesc cu inima, cu ochii, cu mintea, cu palmele, cu zâmbetul și îmbrățișarea. În el am strâns toate darurile de suflet pe care le primeam de la copii. Acum, să nu credeți că este setat la cine știe ce program nou cu senzori sau tehnologie de ultimă generație, însă piuie atunci când se apropie de el acei ce nu au calitățile mai sus menționate.
Dacă v-ați strâns destui curioși, haideți, să-l deschidem!
Probabil că vă așteptați să găsiți oarece ordine în el și toate darurile primite să fie așezate pe răftulețe, pe date, de la băieți, fetițe, culori, mărimi? Nu, când îl deschid zici că ești într-un bazar. Toate sunt de-a valma, unele legate cu fundițe roșii sau albastre, altele în cutiuțe sau în plicuri pe care sunt desenate floricele și inimioare.
Poate vă așteptați că sunt de vânzare ca la bâlci? De pe acum spun vizitatorilor, nimic nu este de vânzare și nici de dăruit. Aici, doar puteți să vizitați o parte din sufletul meu.
Acum, gata, după ce mi-ați promis că nu aveți pretenții la nimic ce este în geamantan, haideți, îl deschidem!
A, uite! Vezi floricica aceasta albastră, presată pe o foaie îngălbenită? Știu și de la cine este. Da, de la fetița blondă, cu ochi albaștri și întotdeauna gata să dea o mică „ploiță” pentru orice. Și îmi amintesc când și cum mi-a dat-o. S-a apropiat de mine abia pășind și cu o voce aproape șoptită mi-a spus:
– Doamna, am cules-o chiar eu din grădina noastră. Este pentru tine!
Dar scrisoarea aceasta pe care, cu scrisul stângaci, este desenată o inimă mare și o floare?
– Te iubesc, doamna!
Este de la Ioana.
Sau castana aceasta, aproape decojită? Încă îi simt căldura cu care a ținut-o strânsă în mână Cornel, când mi-a dăruit-o.
A, și aici ce văd? O altă scrisorică cu scrisul lăbărțat.
„De la mine, doamna”,
și îi trec prin minte pe toți. De la cine să fie? De la Cornel, de la Dănuț, de la Andrei, de la Matia, de la Lucian, de la George, de la Dani… A, de la Cristi!
Îmi amintesc și-acum de toamna frumoasă. Simt și acum mirosul ei de atunci și parcă aud frunzele foșnind sub picioarele noastre.
– Ți-am adus câteva nuci, doamna. Le-am găsit pe drum.
Și fișa aceasta pe care este lipită din frunze un iepuraș sau această fundiță roșie a cui să fie? Gata, mi-am amintit, este de la Bianca!
Caut prin toate ungherele geamantanului mic, dar nu știu unde să mă uit mai întâi. În el este o lume.

Uite, chiar acolo în colțul geamantanului văd un teanc de scrisori legate cu o fundă. Ca și când aș fi descoperit o mare taină, dezleg ușor, parcă să nu se împrăștie și să se piardă.
Mă pregătesc de lectură. Plicurile îngălbenite parcă mă atrăgeau să le citesc ca un magnet. Cunoașteți curiozitatea și emoția atunci când ești în preajma unor lucruri de demult.
Și încep să le lecturez pe rând.
Curios, în fiecare sunt desenată eu, întotdeauna înaltă, cu părul lung și blond, buzele roșii și râzând, cu cercei lungi, atârnându-mi pe lângă urechi, colorați, iar de mână cu mine o pitică sau un pitic încadrați într-un chenar cu inimioare și flori, iar deasupra noastră scris cu o mână încă stângace: „Te iubesc, Doamna!”
Oare de la cine să fie? Și prin minte îmi trec nume: Ana Maria, Delia, Denisa, Carmen, Georgica, Iulia, Carla, Roxana, Elena, Daniela, Cristina
Mai sunt foi pe care e desenată câte o mașinuță, chiar cu roțile inverse, dar toate sunt cu nelipsitul: „Te iubesc, Doamna!”
…Dani, Ștefan, Cătălin, Bogdan, Adrian, Eduard, Cosmin, fiecare cu desenele lui.
Mai caut prin geamantan. Uite, acolo, într-un colț, aproape lipit de peretele geamantanului, un șir de mărgele roșii, înșirate de o fetiță din mărgelele mamei ei. A, și o batistuță cusută de o bunică cu numele fetiței pe ea!
Cufărul încă este deschis și puteți vedea și alte daruri primite de la copii. Le iau pe rând…
Îmi amintesc de Cornel, un băiețel din primele mele clase, un blond, dolofan cu ochii albaștri, care în fiecare dimineață îmi aducea un buchețel de flori de pe lângă gardurile pe unde trecea. Nu-și permitea să cumpere din piață, dar mă urmărea ca un detectiv să vadă dacă am luat acasă și florile aduse de el, pe lângă celelalte buchete garoafe, trandafiri primite de la alți copii. Îmi făcusem un obicei ca atunci când primeam un buchet de flori de la copii să le ridic ușor părul de pe frunte și să-i sărut. Când plecam spre casă, luam florile. Bineînțeles că și pe ale lui. Îl vedeam cum stătea cu ochii pe mine și cum mă urmărea pur și simplu.
Dar ce ziceți de Bianca? Fetița care nu putea să mănânce nimic din pachet dacă nu gustam și eu.
Îmi amintesc de un început de vară când se coceau primele cireșe. Primise o cireașă de la colega ei de bancă. A mușcat din ea jumătate, apoi a venit și mi-a dat mie cealaltă jumătate de cireașă. Nu puteam să o refuz. Se uita în ochii mei cu atâta bucurie și mi-a spus:
– Ia si tu, doamna! Să nu-ți fie poftă!
Sau pachetul de mâncare, trimis de o mamă pentru mine, o sticlă cu must, o gutuie mare galbenă care aducea în clasă toată toamna cu mirosul ei.
Și mi-au făcut daruri în atâtea feluri.
– Doamna, ești frumoasă!
– Ce rochie frumoasă ai, doamna!
Nu mai spun îmbrățișările și pupiceii pe care-i primeam în fiecare zi!
Și atâtea daruri pe care nu pot să le evaluez în bani.
Aceste daruri sunt o parte din sufletul meu, moștenirea mea.
A nu se da, a nu se înstrăina!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.