Bună dimineața, dragi prieteni!
E duminică când m-ai lenevim în pat și mă gândesc că v-ar place să aruncați un ochi spre o poveste de demult…

UN MIC POPAS ÎN SATUL DINTRE APE
Îmi amintesc cu multă înfrigurare și cu uimire despre o întâmplare care ne-a speriat și a trezit din monotonie tot satul.
Se întâmpla într-o iarnă, ca cele de atunci, doar că era la începutul ei, când dăduse prima ninsoare și primul ger, chiar după Crăciun.
Eram în vacantă, trecusem de bucuriile Crăciunului, colindele, darurile primite, atunci ni le aducea Moș Gerilă și acum urmam pașii revenirii din emoțiile și bucuriile după mesele copioase în familie.

Începuserăm să o luam mai încet: ceaiuri de plante, mâncare mai ușoară, plimbări lungi pe malul Dunării, jocuri pe zăpadă, bulgăreala.
Așteptam cu nerăbdare și ne pregăteam din nou de obiceiurile pe vechi, Bună dimineața la Moș Ajun, colindele și Vecera, unde cu prietenii și prietenele mele mergeam în vizită la familiile lor pe care-i colindam și le uram un an cu sănătate și bucurii.

Era un astfel de moment, în una din dimineți, când încă mai zăboveam în pat, iar mama și tata trebăluiau de mult prin bucătărie cu aprinsul focului, pregătitul mesei de dimineață pentru ai casei… Era tocmai vremea când își făceau programul pentru ziua respectivă: mâncare pentru familie și alte treburi care nu puteau fi amânate. Era acel timp al lor de intimitate!
Eu cu ochii închiși, ascultam fermecată șoaptele lor și mă simțeam iubită, fără griji și cu inima ușoară că aveam o familie unită și eram recunoscătoare lui Dumnezeu pentru acest dar.

Ai mei își urmau treburile la grajduri: muls văcuțe, adăpatul lor destul de greu, mai ales iarna, când tata trebuia să care apă de la Dunăre, iar mama curăța știuleți de porumb la păsările și porcii pe care-i aveam în curte.
Și în liniștea acelei dimineți s-a auzit o bubuitură care a trezit tot satul.
Eu, așa cum eram în casă, în pijamale, mi-am pus prima haină groasă pe care am găsit-o la îndemână, m-am înfofolit cu o basma de lână și am ieșit afară speriată.

Toată lumea, copii, părinți, am ieșit din casă, din curte, fiecare pe unde se găsea, pe drum speriați…
– Ce este, ce s-a întâmplat?
– De unde s-a auzit bubuitura?
Atunci l-am văzut pe vărul meu Nicu, venind într-o fugă dinspre casa lor de la capătul satului, spre noi, gâfâia de cât alergase, speriat, alb la față și ne-a spus pe nerăsuflate că a dat un vapor turcesc în mal și că în zdruncinătură, câțiva membri din echipaj au căzut în Dunăre, noroc de vecinii care au văzut și au sărit repede cu bărcile să-i scoată.

Mi-am pus ceva mai gros pe mine, am luat o pătură și am plecat cu toți din mahala la locul unde s-a ciocnit vaporul de mal. În dimineața aceea se lăsase o ceață deasă de o puteai tăia cu cuțitul și ca un făcut, a venit așa pe neașteptate.
Unchiul Tică a aprins un foc pe malul Dunării ca să se încălzească membrii echipajului care erau înghețați, tremurau și se uitau recunoscători la cei care-i scoseseră din apa rece ca gheața.

Vecinele au sărit repede în ajutorul marinarilor și au adus de-acasă mâncare, ceaiuri calde, pături, haine de schimb, prosoape. Fiecare ajuta cu ce putea și cum putea. Am dat și eu pătura unui tânăr care stătea chircit și speriat într-un colț lângă foc. Se uita la mine cu niște ochi negri, calzi și prietenoși că m-am înroșit la față de rușine că nu își mai lua ochii de la mine.

Până seara au și venit echipele de muncitori de la Tulcea, care au ancorat vaporul la mal și i-au ajutat pe cei care au fost scoși din apă să urce în siguranță pe navă.

Pentru oamenii din sat, întâmplarea aceasta chiar nefericită, a fost un eveniment care i-a scos din rutina zilnică. Și în fiecare seară ne adunam acolo la vale și urmăream curioși echipele care lucrau la repararea vaporului, care trebuia pus pe apă și noi, mai ales tinerii, ne pierdeam vremea pe acolo în fiecare zi urmărind ce fac. Ne uitam unii la alții, ne făceam schimb de daruri. Le aduceam de acasă plăcinte, lapte prospăt, ouă și ei ne dădeau, ciocolată, baclavale, bomboane, cutii de conserve, sticle cu suc.

Ajunseserăm să ne împrietenim între noi. Inimile gândeau la fel, chiar dacă vorbeam alte limbi.
Începuse să se înfiripe prietenii timide între fetele de la noi și băieții de pe vapor.
Pe mine pusese ochii tânărul cu ochii negri, ca o noapte liniștită, cel căruia îi dădusem pătura să se încălzească în ziua accidentului. Am aflat mai târziu că pe tânărul turc cu ochi negri căruia îi dădusem pătura îl chema Osman și de câte ori mă vedea se uita lung și galeș la mine, parcă voia să-mi spună ceva. De multe ori auzeam că îmi șoptea un cuvânt în limba lui pe care nu-l înțelegeam „sevmek”. Vedeam că prietenii lui se amuzau, eu însă mă fâstâceam și mă înroșeam la față ca un măr roșu, mai ales că nu înțelegeam nicio boabă din ce vorbeau ei.

Reparațiile vaporului au durat o perioadă destul de lungă. Osman era un tânăr înălt, bine făcut, iar ochii vorbeau în locul lui. Puteai să te oglindești în ei: simțeai căldură, speranță, bunătate. Eu începusem să țin la el ca la un prieten.
În serile de duminică veneau și ei la balurile noastre. Știau hora mai ceva ca noi. Întotdeauna aduceau casete cu muzică turcească și un casetofon mai nou față de ce aveam noi și am început să dansăm și noi după muzica lor.
Băieții noștri din sat, în schimb, priveau casetofonul cu ușoară invidie și curiozitate. Își doreau și ei ca orice tânăr așa ceva, dar era bine că totuși au văzut unul și cine știe poate mai târziu vor avea și ei.

Simțeam că Osman mă urmărea cu ochii peste tot unde mă duceam, parcă mă ardeau când mă priveau. Spunea la toți că este îndrăgostit de mine și dacă și eu aș vrea, el ar rămâne în România.
Într-o seară a venit la noi acasă și i-a spus și mamei despre socoteala lui.
Mama l-a omenit cum se cuvine când îți intră în casă cineva. L-a ascultat mirată și cu răbdare, dar i-a spus că la noi sunt alte obiceiuri. Și a motivat că este bucuroasă de cerere doar că sunt prea tânără, încă nu am terminat școala, sunt de altă religie și ca să fie mai clară a spus „că în satul nostru nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva”.
El însă nu își pierduse încă speranța.
A început să mă viziteze și la internat. Colegele mele mureau de curiozitate să-l cunoască după ce le povestisem despre el. L-au plăcut imediat, mai ales că era un tânăr foarte darnic și de fiecare dată aducea o mică atenție pentru fiecare.

Într-o seară, eram în vacanța de vară, a venit la uliță unde ne întâlneam cu prietenii noștri. Începuse să fie considerat deja unul de-al nostru. Ne-am așezat pe cheiul de pe malul Dunării, priveam visători Dunărea și urmăream cum soarele care se ducea ușor la culcare se înfășura într-un pled portocaliu, cald, moale, liniștitor. Dunărea era liniștită și trimitea spre el și noi valuri mici care să ne legene somnul și gândurile înainte de culcare. Și în contopirea soarelui cu valurile Dunării, s-au trezit și dorințele și dorul de țara lui. …Și a început să povestească destul de pocit: că-i place de mine, că m-ar duce pe mare în orașul lui Istanbul, ar intra în magazine, mi-ar cumpăra bijuterii din aur și m-ar îmbrăca în haine de mătase din toate culorile…

În timp ce-mi spunea, în liniștea care se lăsase, vocea lui parcă mă ducea prin locurile de care povestea… Pluteam pe întinderea mării cu el, intram în magazinele de care zicea, mă vedeam îmbrăcată în hainele colorate de mătase care foșneau ușor și se amestecau cu vuietul vântului și cu briza caldă. Mă vedeam ca-ntr-o oglindă, în valurile unduitoare și strălucitor colorate de la un albastru cenușiu la un verde smarald; șalul pe care mi-l pusesem pe umeri era ca o pelerină fermecată și ne ducea plutind pe ape, nori, acolo unde ne duceau gândurile. …Și din visul meu m-a trezit un peștișor auriu care s-a zbătut vesel în apa Dunării, pe care o priveam cu ochii pierduți în depărtare…

M-am gândit atunci că poate era chiar cel fermecat, căruia îi spusesem dorințele… Și când m-am desmeticit din vis, eram pe malul Dunării, în satul meu, ulița noastră, între ai mei. …Și atunci am înțeles limpede că eu sunt de-acolo din satul dintre ape.

Încet-încet, cu greu a găsit totuși puterea să se rupă de satul care-l primise ca pe un fiu o perioadă și să plece în țara lui. Din când în când am mai primit vești de la el prin prietenul lui de pe cargoul Ankara.
După ce au terminat reparația vaporului au plecat spre țara lor.

Au sunat sirenele prelung să onoreze satul care pentru o perioadă a fost și a lor. Și noi, cei rămași acolo, am vorbit și ne-am amintit multă vreme despre întâmplarea cu vaporul și oamenii care au făcut un scurt popas în viața și obiceiurile noastre.
Dar după ne-am reluat viața de unde a rămas și o trăiam fiecare după cum era hărăzită de Sus.