COPILĂRIA ȘI ȘOTIILE EI

Fată dragă, dacă mă gândesc la vremurile când eram încă o fetișcană

simt cum inima o ia la trap de emoție și bate așa de tare că o aud în

urechi de parcă zburdă prin copilăria și tinerețea mea. Ca să spun așa,

tare frumos mai trăiam înainte…

Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase

erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui de fân proaspăt

cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de

dascălii noștri de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță

lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…

Mă gândesc acum câtă bucurie mai aveam pe la jumătatea lunii

august și începutul lunii septembrie. Era timpul când se coceau murele. Pot să

spun că mure ca atunci eu nu am mai văzut… erau mari, dulci și aro-

mate. Ca să culegem mure trebuia să plecăm dimineața pe răcoare. Ne

îmbrăcam cu pantaloni și bluze cu mâneci lungi pentru că intram prin

lăstăriș și ne zăgrăiam. Roua care se lăsa dimineața ne răcorea picioarele

goale și era atât de plăcut și sănătos încât simțeam că vorbim cu pământ-

tul și cu firul ierbii pe care-l călcam. Aveam o companie frumoasă în

drumul nostru, păsărelele ne vorbeau și ele în limba păsărească despre

viața lor… trebuia doar să privești și să asculți ce te învățau. Dacă ești

atent la tot ce te înconjoară poți să înveți taina lucrurilor nescrise. Flo-

rile și ele ne ademeneau cu coloritul, mirosul și unduiala lor în dansul

pornit la îndemnul vânticelului de dimineață, dar eu și Geta nu aveam

gândul decât la brumatele dulci și colorate. Și tot hârjonindu-ne, mai sărind

într-un picior, ajungeam în păduricea de lângă baltă. Și acolo mirare!

Cât vedeai cu ochii o mare de lăstari verzi răsfirați ca un covor pe toată

întinderea de sălcii, printre vlăstarii de mure de zici că erau înfrățite ca

lianele de la ecuator. Nu mă temeam să intru printre acele liane, mai

ales că erau și șerpi prin lăstari, mie nu îmi era frică de ei, erau șerpi

de apă sau de casă și nu erau veninoși și mai ales șerpii de casă cărora

nu trebuia să le facem rău. Ei erau spiritul casei, cei care o protejau de

lucrurile necurate. Știam de la mama că dacă cineva omora șarpele în

acea casă se întâmplau tot felul de lucruri rele și ciudate. Sora mea,

Geta, se temea de ei și cum auzea un foșnet sau un fâsâit, un trosc

de la creangă, fugea speriată unde nimerea. Eu atât așteptam ca să-mi

rămână mie cele mai bune locuri, mai spre luminiș unde murele erau

mai coapte și mai mari. Mâncam cât de multe puteam, eram lipicioasă

și bucuroasă, zeama îmi curgea pe mâini, față, haine. Eram fericită

că-mi venea să râd ca proasta de bucurie. Cu coșulețul plin cu mure,

ieșeam din lianele care aproape mă sufocaseră. Eram încălzită și soa-

rele începuse de-adevăratelea să-și facă treaba, ardea aproape. Zgâriată

toată de zici că ieșisem dintr-un război al armatei pisicești, eram totuși

fericită că am învins. Dacă ne vedea cineva atunci n-ar fi crezut că

nu veneam de la război. Abia târându-ne picioarele ajungeam acasă

aproape pe la prânz. Sătulă și atât de obosită încât nu mă gândeam

decât să fac amiaza! Lăsam coșul cu mure și mă trânteam obosită, așa

cum eram în primul pat care-mi ieșea în cale. După câteva ore de somn

mă trezeam odihnită și gata să mă apuc de alte năzdrăvănii…

De murele adunate avea grijă sora mea, Geta  care le așeza în castroane și

peste care punea zahar din destul și seara ne delectam toată familia cu

un dulce care a meritat toată oboseala, frica, zbârâiturile și pârjoleala

soarelui…

Erau tihna și momentul familiei într-o seară de toamnă blândă.