Farmecul vacanțelor de altădată!
JOACA-I BUNĂ,
DAR NICI MUNCA NU-I REA
Se apropia vacanța de vară. Încheiat medii, rămas-bun de
la colege, profesori, flori dăruite, mici șicanele ca la sfârșitul
anului școlar, păreri de rău că ne despărțeam, bucurii că plecam
în vacanță…
Și chiar în săptămâna aceea a venit o adresă la liceu de la
inspectoratul școlar prin care se cerea elevilor ca la începutul
anului, după vacanță, să aducă o adeverință din satul unde locuiesc, că
au făcut o lună de practică agricolă.
În cazul că nu aveam unde să muncim ar fi trebuit ca în
perioada vacanței să venim la oraș unde am fi fost trimiși să
facem practică pe la fermele din jurul Tulcei. Era necesar ca
practica s-o facă toți elevii de liceu.
Asta însă ar fi însemnat niște cheltuieli în plus pentru părinți.
La noi în sat se desființase grădina de legume, dar oamenii își găsiseră
de muncă cu ziua la o fermă de legume de la marginea Tulcei, Dunărea.
Mama s-a bucurat când a aflat că din sat merg oameni la
lucru la această fermă și printre ei, din cei mai apropiați nouă,
era nenea Dragu, vărul ei.
Într-o seară, după ce ne-am gândit că e bine să ne luăm
această grijă de pe cap, mama a mers acasă la vărul ei să-l roage
să mă ia și pe mine la muncă cu el.
Nenea Dragu s-a învoit imediat și i-a spus mamei cum să
mă îmbrac, să îmi pregătească un mic pachet, că legume acolo
aveam destule dacă nu ne ajungea mâncarea, să am la mine și
un coș, că puteam să luăm și legume pentru acasă, iar la sfârșit
de lună primim bani și adeverință, cine avea nevoie.
În dimineața următoare mama m-a trezit odată cu cântatul
cocoșilor și, după ce mi-a pregătit cele necesare, am plecat cu
ceilalți copii la nea Dragu unde ne dădusem întâlnirea. Mai
plecau la muncă încă trei bărci cu prietenii noștri care aveau
nevoie de adeverință, dar și alții care erau din sat și munceau
pentru bani.
În barcă cu nea Dragu eram eu, Melania, Petruța și Costel
fratele ei, Vica, Ileana și Mihai. Ca să ajungem la fermă aveam
ceva de mers cu barca și, pentru că mergeam la deal și era foarte
greu să tragi la rame cu barca încărcată, noi trăgeam la edec
până la Ceatal, acolo ne urcam în barcă și treceam Dunărea pe
brațul Sfântul Gheorghe. Aici Dunărea era lată și trebuia la
cârmă să fie un om iscusit. Priceperea unchiului Dragu ne-a
fost de ajutor. Mă gândesc acum… ce bine că am avut aceste
momente, pentru că nu aș fi știut niciodată cum erau diminețile
devreme, când cerul trecea de la culoarea aceea cenușiu-închis
la cea de albastru-deschis și luminos, nu aș fi văzut niciodată
cum își face apariția soarele trimițând timid câte o rază
aproape ireală și apoi să zâmbească cu toată gura la întâlnirea
cu Dunărea, cu noi, cu păsările…
Atunci, cu edecul pe umerii noștri tineri, am înțeles că nu
numai noi ne începeam ziua de lucru. Unul în spatele celuilalt
trăgeam barca și ne minunam câte ființe, ca și noi, trebăluiau
de zor dimineața devreme.
Păsările erau într-un du-te – vina, care încotro, puii așteptau
nerăbdători cu ciocurile deschise să capete hrana pentru
ziua aceea, broscuțele și ele orăcăiau sărind vesele din loc în
loc și peștii strălucitori săreau în apă jucăuși.
În veselia generală, parcă și noi am început să ne bucurăm
și să ne revenim din somnolența pe care o aveam și
am început să fim mai vioi! Bărcile trase la edec mergeau una după alta și la
trecerea peste brațul Sfântul Gheorghe, unchiul Dragu își
arunca ochii îngrijorat și la celelalte bărci unde la cârmă era un
tânăr cu mai puțină experiență.
După ce treceam Dunărea cu multă grijă, bărcile erau trase pe malul
Dunării la umbră pe sub niște sălcii stufoase.
Și dincolo… minune!
Cât vedeai cu ochii: câmp verde, straturi, vaduri, culori,
tineri, tinere voioși, zgomotoși, fericiți și curioși!
Nenea Dragu, cunoscând treburile de-acolo, ne-a dus
drept la brigadierul grădinii, care ne-a trecut pe fiecare într-un
registru și ne-a dat în grija unui tânăr, șef de echipă la scos
morcovi.
Morcovii erau răsădiți pe rândurile lungi de la o parcelă,
fiecare dintre noi aveam un țăruș ascuțit cu care scoteam morcovul
din pământ și așa cum era îi lăsam pe brazdă pe
rândul pe care lucram, să se usuce.
Puteam să mâncăm morcovi câți vrem, nu ne oprea nimeni.
Erau sănătoși, de un portocaliu-aprins și, când ne venea
foamea, nici nu ne deranjam prea mult: farfurii, cuțite, apă să-i
spălăm …nici pomeneală de așa ceva! Luam unul în mână, îi
rupeam tulpina și îl ștergeam de pantalonii cu care eram
îmbrăcați și îl ronțăiam mai ceva ca iepurii!
După ce terminam un rând, la capătul lui erau lădițe, ne
întorceam înapoi pe rând și în ele puneam morcovii adunați,
apoi le duceam la magazia unde se adunau legumele, șeful de
echipă ne nota în caiet câte lădițe am făcut. La magazia unde se
depozitau erau tot felul de legume, roșii, vinete, castraveți,
ceapă, pătrunjel, ardei. Și tot acolo, erau și o grămadă de tineri
și tinere de liceu din satele din jur, din Nufăru, Malcoci.
Începuserăm să ne cunoaștem, să ne zâmbim, să zăbovim cu
privirea pe câte un băiat sau băieții pe câte o fată și să-i dăm de
înțeles că ne place.
Mie mi-a sărit în ochi șeful de la lotul nostru de morcovi.
Era din Tulcea. Am aflat mai târziu că era elev la Liceul nr. 2.
Lucra doar pe perioada de vară ca și noi, ca să-și mai sporească
veniturile pentru începutul anului școlar.
La prânz când soarele ardea făceam amiaza!
Două ore aveam să mâncăm și să ne odihnim. Ne duceam
la malul Dunării lângă bărcile noastre și sub sălciile care ne
țineau loc de umbrele, ne puneam pe șervete curate pachetul
luat de acasă, adăugam și legumele culese. Nimic nu se
asemăna cu picnicul nostru gospodărit pe malul Dunării, sub
sălciile pletoase după muncă între prieteni!
Ne împărțeam cu dărnicie din pachete, uneori mâncam
din aceeași farfurie. Aveam și ajutoare la terminat mâncarea,
păsărelele erau printre noi și se ospătau fără frică, mai aruncam
câte puțin și în apă pentru pești. Oboseala, căldura, apa care
clipocea și vălurea de la vântul ușor sau de la valurile unei
șalupe care trecea pe malul celălalt, ne trimiteau într-o toropeală
ușoară ca de iepure.
Și în momentul în care toți ne lăsam ușor în leagănul
somnului, se găsea unul mai glumeț să intre în apă și să ne
stropească.
În clipa aceea începea joaca, ne stropeam, ne alergam,
țipam și din nou la muncă!
Încă un rând de morcovi, era norma pe ziua aceea. Dacă
unul nu-și termina rândul, ne mai ajutam între noi, cei care erau
mai îndemânateci. La plecare, puteam să ne luăm până la cinci
kilograme de legume pe alese.. ..Și iar spre casă!
Acum la vale nu mai trăgeam la edec, sub grija lui nea
Dragu trăgeau la rame pe rând băieții. Fetele, eram scutite de
tras la rame, dar aveam și noi treaba noastră, atunci când în
barcă se strângea apă o aruncam în Dunăre cu ispolul. La
întoarcere spre casă începea să se însereze și totul era mai
liniștit!
Soarele obosise și el după o zi de muncă și se pregătea de
culcare. Ce frumos se retrăgea de pe scena zilei, clipea ușor din
ochi semn că e obosit! Păsările își pregăteau puii de culcare, le
aduceau paie, pene, crenguțe, le așezau un așternut curat, să
aibă somn liniștit.
Și ajungeam acasă obosiți, abia târam după noi coșul cu
legume și nici nu apucam să iau câteva îmbucături că somnul
liniștitor, sănătos și visele nu întârziau să vină, frânturi de colo
de acolo, parcă eram printre straturi, pe apă. ..până când zâna
bună mă lua pe brațele ei la o odihnă bine meritată!
Și iar dimineață, iar edec… De data asta roșii… Și așa
treceau zilele. Făceam normele, ne împrieteniserăm între noi,
dar fără să zăbovim pe ceva, doar ocheade și bucuria revederii în
fiecare dimineață.
Însă în una din zile, la sfârșitul unei luni de lucru, am
primit primii bani din munca mea. 350 de lei! Nu văzusem
niciodată atâția bani, dar mai ales să-i am în mână. Am luat și
adeverința că am făcut practică la grădina de zarzavat.
Eram toți atât de bucuroși că nici nu știu a cui a fost ideea
să facem întrecere cu bărcile pe Dunăre. Nea Dragu s-a prins și
el în jocul nostru, la început nevinovat, dar periculos când cei
rămași în urmă, ca să ne oprească, au început să arunce cu apă
în noi cu ispolul, cu mâinile…
Începuserăm să ne speriem, bărcile se legănau ca după un
taifun! Nu mai era o joacă, era un campionat, învins și
învingător, care pe care!
Noroc că nea Dragu a tras barca spre mal și ceilalți au
venit spre noi. Altfel întrecerea se schimba în eșec și mai știi,
Doamne ferește, unde ducea copilăria noastră.
Am plecat spre case într-o liniște apăsătoare. Nea Dragu
a mers acasă și i-a spus mamei despre întrecerea noastră, le-a
spus și celorlalți părinți și că nu își mai ia nicio răspundere cu
noi.
Mama din prima a hotărât că nu mă mai lasă la cules de
legume.
În dimineața următoare am dormit până târziu, dar în
următoarele zile îmi lipsea trasul la edec.
Și șeful de echipă întreba în toate diminețile de mine, iar
seara avea grijă să-mi trimită prin nenea Dragu legume.
Eu însă nu am tânjit mult după culesul legumelor că am
început să-mi iau vechile obiceiuri, plimbările pe malul Dunării
seara cu prietenii și prietenele mele.
Și dacă s-a stricat gașca, nu s-au mai dus nici ceilalți la
cules legume. Ne mai rămăsese destul timp de vacanță, așa că
ne-am bucurat de ea!
Și ce este mai frumos decât o vacanță, între ai tăi, prieteni
și locurile dragi în care, diminețile, când deschizi ochii, te
uimesc cu frumusețea, liniștea, seninătatea, siguranța și
veșnicia!
