În dimineața aceasta, când am ieșit în curte, am fost primită de un ciripit vesel de vrăbiuțe în pomii din curtea noastră unde își au adăpost pe timpul iernii și în toate anotimpurile. Imediat mi-a venit în minte o întâmplare din copilărie, pe care vreau s-o povestesc.

Crescusem și îmi plăcea să mă întâlnesc cu verișorii din partea tatălui meu. Ocazia a venit pe nepusă masă, când băbica a fost nevoită să plece de-acasă în Chilia, satul ei natal, pentru niște treburi urgente de familie. Ca să lase totul în ordine acasă a trimis vorbă prin pădurarul care venea și pe la noi în sat, că îi roagă pe părinții mei să mă lase la ea o săptămână ca să stau împreună cu verișorii mei din Tulcea, Pașa și Stelică, pe timpul cât ea lipsea de acasă.

Am plecat împreună cu ai mei cu căruța spre satul băbicăi. Mama mi-a pus câteva haine pentru schimb și câte ceva de-ale gurii și m-au lăsat la băbica împreună cu verișorii din Tulcea. A doua zi după ce și-a pregătit bagajele de plecare și a pus totul în ordine, nu a plecat de-acasă până nu ne-a dat ultimele lămuriri despre rostul casei, în limba ei mai pocită, pe jumătate românește, jumătate haholește ca să înțeleg și eu. Verișorii din Tulcea mai înțelegeau puțin vorba băbicii, dar la noi în casă nu se vorbea hahola.

Oricum, ce am înțeles era că trebuia să avem grijă de casă, de animalele și de păsările din curte, dar mai ales să fim „cu ochii în patru” la hurupți, care mănâncă semințele de floarea-soarelui din grădină. Din semințele vândute băbica își sporea veniturile. Ne-a mai spus că dacă avem vreun necaz să mergem la unchiul Lefter și mătușa Dunea și să le spunem lor, că ea a lăsat vorbă ca ei să ne mai ocolească pe timpul cât lipsește.

Cum a plecat, noi ne-am făcut planul de bătaie: ce să facem prin curte și casă cât este plecată. Și ne-am gândit ca să facem curățenie lună în toată casa și, fără să mai pierdem timpul, am început cu saltelele de pe pat care erau umplute din paie de ovăz.

Am scos paiele vechi și am băgat altele curate pe care le-am luat din saivanul vacilor. Le-am împrospătat cum s-ar spune. Parcă și văd, eram plini de praf pe sprâncene și gene, pe față, ne intra în gură, în nas. Ne opinteam ca să le băgăm în salteaua cusută din pânză de sac, cu multă străduință, însă până la urmă, după mult efort, le-am așezat cumva. Miroseau a iarbă uscată. Ce-i drept mie îmi plăcea tare, chiar dacă paiele erau mai lungi, nu mai găsisem prin curte paie de ovăz și le-am umplut cu resturile de paie găsite în saivan. Când am terminat, eram zgâriați pe mâini, pe picioare și nu ni se mai cunoșteau nici sprâncenele de praf, dar făcuserăm treaba poate mai bine și decât băbica.

Când am luat saltelele de pe pat, am văzut că sub o saltea erau teancuri de hârtii rupte din ziare, pe care le-am dus la privata din fundul curții, unde mai văzusem hârtii la fel. Ce-a fost mai greu terminaserăm și eram tare mulțumiți de treaba făcută!

A doua zi, cu forțe proaspete, ne-am apucat să spălam și toate țoalele de cârpe la Dunăre, unde aveam apă destulă. Dar, ca să facem treaba gospodărește, mai întâi le scuturam bine de praf. Eu și verișoara mea le apucam de câte un capăt și la comanda lui Stelică, 1,2,3, le scuturam și din ele ieșea praful de nici nu ne mai vedeam. Apoi le așezam pe o scândură mai lată pe malul apei și cu o bucată mare de săpun de casă, cu miros de izmă, și cu o perie le frecam, pe o parte, apoi întorceam preșul pe cealaltă, iar cel care până atunci stătea, lua locul la spălat și le clăteam bine în apa din Dunăre, ca să nu mai rămână niciun pic de spumă. Eram uzi, transpirați, dar fericiți! Vapoarele care treceau pe Dunăre făceau valuri care ne răcoreau și ne plăcea mult, mai ales la căldura de la amiază, apoi le storceam cu puterile noastre și le puneam la uscat pe gardul din scânduri de la drum. Până seara erau uscate!

Nu le puneam imediat pe jos și așteptam până aproape când se întorcea băbica, ca să le vadă curate.

Pe Stelică îl lăsam de pază, ca să aibă grijă ca ciorile (hurupții) să nu mănânce semințele de floarea-soarelui, care erau tocmai în acea perioadă când se coceau. Mai târziu am aflat că de fapt hurupții sunt vrăbiile…

El avea misiunea să tragă de sârma de care era legată darabana de un par înalt din grădină. Gălăgia se auzea până la noi. Cum termina cu alungatul, Stelică venea să ne mai dea o mână de ajutor.

Dacă tot am spălat țoalele, ne-am gândit să dăm și cu muruială pe jos în camere. Atunci podeaua era lipită cu baligă de cal și pentru asta a trebuit să ne trezim într-o dimineață să mergem la margine unde erau vitele. Aveam o găleată cu noi și adunam baliga proaspătă pe care o făcuseră în dimineața aceea caii. Mai încurcam puțin baligile de cal cu cea de vacă, dar am văzut chiar pe viu care era de cal. Stelică era cel norocos, el căra găleata și eu cu verișoara mea mergeam în urma cailor, adunam baliga și o puneam în găleată. Dar și aici trebuia să fim printre primii să adunăm pentru că în acea perioadă toată lumea își făcea curățenia de vară.

Muruiala o făceam într-un lighean în care puneam: pământ, baligă de cal și apă. Ca să fie bună pentru lipit, trebuia să fie de consistența unei vopsele. Atunci dădea luciu podelei, și nu mai spun de mirosul proaspăt de curățenie și de balegă.

La treaba cu muruiala eram cea mai pricepută. Știam rostul cu pământul și, încă de mică, eram ajutorul mamei la munca cu lipitul, făcutul boțurilor și al chirpicilor.

De mâncat, nu mai mâncasem ca omul, să ne așezăm și noi la masă tihniți. Doar ce găseam prin grădină, roșii, ardei,iar pepenii erau mâncarea noastră de bază atunci. Ei ne țineau de foame și de sete. Ne mai amăgeam foamea cu semințele prăjite pe care băbica le vindea. Prin casă avea destui săcuți de tifon cu semințe prăjite din care mai luam câte o mână, ca să ne mai pierdeam vremea și să păcălim foamea.

Băbica strângea un bănuț și din vânzarea lor. În fiecare dimineață se ducea la vapor cu coșul în care avea săcuții cu semințe și oamenii cumpărau ca să le treacă plictiseala până la Tulcea.

Băbica pusese pe o bucată de pământ, pe lângă canal, pepeni și căuni. Noi, după ce mai terminam cu roboteala prin curte, ne duceam acolo. Mergeam pe tarlaua de pepeni și alegeam câte unul pentru fiecare. Ne uitam la cârcelul de lângă codița care lega curpenele și, dacă era uscat, atunci pepenele era copt. Căutam un loc la umbră sub o salcie pe malul canalului și cu un pumn sigur spărgeam pepenele în două. Era roșu, zemos și bun! Mâncam de la el doar cocoșul care nu avea semințe, iar cojile cu miezul care mai rămăseseră pe ele, le aruncam în apă. De pe marginea canalului, urmăream cum se repezeau spre ele peștisorii și în următoarea clipă în jurul cojii se aduna un banc de pești.

Stelică, mare meșter la pescuit, arunca chipcelul chiar pe sub ei și când îl ridica în lumina soarelui străluceau în toate culorile peștișori mai mici sau mai mari zbătându-se să iasă din plasă. Ne chinuiam să-i scoatem din plasă într-o găletușă cu apă, dar câte unul mai iute ne scăpa din mână și ne bucuram că se întorceau la casa lor, apa!

Seara veneau pe la noi chiochea Dunea și unchiul Lefter ca să vadă ce mai facem. Ne aducea o grămadă de plăcinte pe o farfurie de tablă cu flori, ne întreba cum a fost, ce-am mai făcut și noi îi arătam bucuroși treburile pe care le făcuserăm. Mătușa era tare darnică cu laudele și cred că pe bună dreptate, iar noi nu ne mai încăpeam în piele de fericiți ce eram. Însă, după câteva zile, parcă am fi vrut să mâncăm și o mâncare caldă. Salvarea noastră era tot mătușa care era mai aproape de casa băbicii și am rupt câteva crăițe din curte să facem impresie, că doar mergeam în vizită la o mătușă și așa se cădea. Speram că ne invită și pe noi la o mâncare caldă! Am fi mâncat și cu ochii o ciorbă rusească cu toate legumele proaspete din grădină, dar dacă era și o supă de găină era și mai bine.

Pe timpul verii însă nu prea mai găseai pe nimeni pe-acasă. Ba erau la făcut chirpici sau boțuri pentru construcțiile din baltă, unde era nevoie mereu ca să repari ceva și trebuia să fii tot timpul acolo că se coceau pe rând legumele, pepenii, căunii și altfel deveneau hrană pentru păsările cerului sau o agoniseală ușoară pentru cei în trecere pe-acolo. Când am ajuns la casa mătușii, ne-am făcut curaj să strigăm la poartă tare ca să se audă până în fundul grădinii. După ceva timp, uitându-ne peste gard dacă nu se vede cineva prin grădină, a ieșit din casă unchiul Lefter somnoros și bucuros că ne vede și ne-a lăudat pe fiecare în parte: că suntem cuminți, înalți, frumoși, harnici,că am făcut atâta treabă la băbica. „Bravo, nepoților, să fiți sănătoși!”

Nouă, însă, nu prea ne păsa de laude ca să zic așa. Ne sticleau ochii de foame. S-a scuzat că mătușa nu este acasă și s-a oferit să ne pregătească o omletă de ouă cum știe el s-o facă și în felul lui pontos ne-a spus: „O să vă lingeți pe degete, nu alta!”

L-am așteptat în tinda casei, uitându-ne la tablourile de pe perete cu unchiul și mătușa mire și mireasă și alte amintiri, doar așa ca să umplem timpul!

Am văzut că întârzie, dar m-am gândit că durează până aprinde focul la plită, până face surcele, să spele tigaia, să bată ouăle. După un timp, a venit cu fața toată numai zâmbet și se uita la noi atent, ca să vadă impresia noastră despre cum arăta omleta, cum mirosea. Nouă, însă, ne ghiorăiau mațele și am luat în grabă furculițele pe care le adusese din bucătăria de vară și pe care le ștersese tacticos cu un ziar chiar în fața noastră și direct din tavă am început să înfulecăm!

Făcuse o omletă destul de mare, cam din douăzeci de ouă. Ne-a lăsat să mâncăm și, după ce ne-am potolit foamea, unchiul, făcându-ne cu ochiul, ne-a spus că a păcălit cloșca care stătea pe ouă cu câteva boabe de porumb ca să se ridice de pe cuibar.

Atunci am înțeles că din ouăle pe care le clocea ne-a făcut omleta. Și ca să se scuze ne-a spus amuzat că nu a găsit prin casă alte ouă și el nu știa unde sunt cuibarele găinilor. Asta-i treaba femeii.

„Dar nu vă îngrijorați, am văzut-o pe Dunea că a pus cloșca ieri seară, la clocit.”

Ne-am cam speriat puțin, dar omleta merita toate laudele! Am plecat spre casă mai liniștiți și ne-am bucurat că ciorile nu prea mai dădeau târcoale grădinii, doar, ca niște zvârlugi, vrăbiile își făceau drum când în grădină, când în pomi. Nu prea le băgam în seamă, noi urmăream ciorile. Eram bazați pe darabana din grădină și siguri că nicio cioară nu făcea stricăciuni.

Curățenia era făcută și o așteptam pe băbica a doua zi, nerăbdători, ca să vedem ce-o să zică de treaba pe care am făcut-o, dar o așteptam și cu darurile pe care o să ni le aducă de la Chilia sau din Tulcea, că se oprea și acolo.

Am așteptat-o pe băbica la ponton să o ajutăm cu bagajele. Ne-a îmbrățișat bucuroasă în felul ei, vorbindu-ne alintat… „ioi, ioi, devocica” și „ioi, ioi hlopcic”.

Am observat că se înroșise puțin la față când a intrat în casă și a văzut că am schimbat paiele din saltele. Ca să se convingă de ceva știut doar de ea, a ridicat salteaua și-atunci am văzut-o că și-a pus mâinile pe cap și se plângea tânguit… „ioi, ioi, ioi!” Am sărit repede să-i dăm ajutor, dar a plecat în grădină să vadă floarea-soarelui. Pălăriile florii-soarelui erau aproape goale, mâncate de vrăbiile din curte care făceau zboruri dese prin grădină.

Și noi care credeam că hurupți sunt ciorile! Dar nu poți să le știi chiar pe toate!

Ne-am culcat supărați și am hotărât că a doua zi dimineață să plecam spre casă cu vaporul. Eu mă opream în satul meu și verișorii mei plecau mai departe la Tulcea. Toată seara ne-am uitat chiorâș la băbica. Nu am vrut să mâncăm, dar nici să vedem ce ne-a cumpărat. Dar noaptea, care este un sfetnic bun, ne-a limpezit gândurile. „Să plecăm chiar acum când a venit băbica și ne răsfață…”

Ne târnâiam prin pat, prefăcându-ne că dormim. De fapt așteptam să ne roage să mai rămânem și printre ochii mijiți la pândă, am văzut-o pe băbica intrând în casă cu teancul de ziare de la privată, pe care-l găsisem sub saltea. Era bucuroasă că a găsit ziarelele de sub saltea. Nu i-a mai păsat prea mult de floarea-soarelui! Am aflat mai târziu că prin ziare avea ascunși banii pe care-i strângea din vândutul semințelor și ce mai vindea din curte și din grădină.

În dimineața aceea ne-a răsfățat așa cum știa ea mai bine: ne-a făcut varenichi, supă de găină, compot de pere și, după o așa zi, nu aveam cum să nu ne mai prelungim vacanța.

În vara aceea, am ajutat-o mult pe băbica la toate treburile, mai ales că rămăsese singură. După munca prin curte, mergeam la tarlaua cu pepeni ca să facem mierea de pepeni. Acolo avea o plită făcută din chituci de bușteni uscați. Noi o ajutam ca să adune pepenii copți și îi duceam lângă băbica, care, într-un ceaun mare, punea miezul de la pepeni peste care arunca din ochi câțiva pumni de zahăr și cu un linguroi mare de lemn, mesteca de zor miezul de pepene din care ne făcea dulceața sau mierea de pepene, un dulce care ne plăcea mult. Și, ca să-i fie mai ușor, o mai ajutam și la strâns găteje, vreascuri, coji uscate pentru foc de la buturugile de pe marginea canalului.

Aruncam între timp și un chipcel la care vărul meu, Stelică, era foarte priceput și pentru seară aveam asigurată mâncarea la plita improvizată din doi chituci și o tablă. Coceam peștii pe tabla încinsă și așa încă fierbinți îi luam direct de pe plită și-i mâncam. Erau sățioși și foarte gustoși! Mirosul de pește

ne amețea. Ne adunam puterile ca să udăm grădina și obosiți, abia târșindu-ne picioarele, plecam spre casă fericiți…

Vacanța era aproape pe sfârșite și ne pregăteam să plecăm spre casă cu vaporul. Băbica, care se învățase cu noi, își ștergea cu colțurile șorțului ochii pe furiș. Începea școala! Când aproape să urcăm pe vapor, ne-a dat la fiecare bani ca să ne cumpărăm haine și câte un coș împletit din răchită încărcat cu ce se găsea prin curtea ei. Mie din grădină îmi plăceau cel mai mult perele mălăiețe și puțin înecăcioase, dar foarte gustoase, după care mă dădeam în vânt, nu alta. După ce ne-a dat banii pentru haine pentru tot ajutorul pe care i l-am dat toată vacanța, a spus: „nimic nu-i pe degeaba”. Asta mi-a plăcut întotdeauna la bunici, că ne răsplăteau munca.

Și atunci, copil, am înțeles ceva foarte simplu, pentru care nu ne trebuiau tratate ca să învățăm cum stă treaba.

Atunci lucrurile erau simple: să mănânci, să te îmbraci, să te încalți, trebuia să muncești! Îmi amintesc cât de bine m-am simțit în hainele cumpărate din munca mea, pe care le păstram curate și îngrijite.

Învățăturile de-atunci veneau simple, mai mult din exemplul celor care ne creșteau ca dintr-o carte și pentru toată viața