CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT

…sau GELOZIE CU BUCLUC

Pot să spun că mi-am iubit toate generațiile de copii, dar așa cum se întâmpla mai întotdeauna în fiecare din ele, unul sau doi copii și uneori chiar mai mulți picau exact pe sufletul meu. Astăzi mi-a venit în minte Florin, un băiețel din prima generație.

De Florin este vorba, băiețelul acela voinic și blond, cu ochii albaștri care spuneau totul despre el. Era de-acolo dintre ape, de la noi. Și după cum mă privea, îmi dădeam seama cât de mult mă iubea, însă nu prea știa cum să arate asta.

Îmi făcusem obiceiul ca până la școală, locuiam la capul satului, în fiecare dimineață să-i adun de pe la porți și să-i duc la grădiniță. Când ajungeam la poarta lui Florin, mă aștepta cu un buchețel de flori din toate culorile. Primăvara însă, până să înflorească florile în grădină, aduna din fața curții un mănunchi de gălbenele, atâtea cât putea cuprinde mânuța lui. Le ținea la spate vrând să-mi facă o surpriză și privindu-mă fericit, uitându-se timid la mine și parcă rușinat, îmi dădea florile pe care le adunase de dimineață, încă se mai simțeau pe ele răcoarea și roua. Mi le dăruia așa în felul lui:

– Poftiți, domnișoară, un buchet de floricele de „curu găinii”, și se uita la mine să vadă ce fac.

Îl îmbrățișam și mă amuzam că și eu în copilărie le spunem tot așa. Poate că dacă nu aș fi fost de-acolo, aș fi fost deranjată de felul cum îi spunea florii și mă gândeam în sinea mea: „O să am ceva de lucru cu micuții mei”.

Până la grădiniță vorbeam, râdeam și ajungeam cu toată trupa veselă și colorată în clasă în decorul de poveste. Fiind fără multă experiență, îmi începeam lecțiile, la fel ca educatoarea mea, cu controlul batistelor, unghiilor, urechilor, năsucul, părul. Era puțin mai neplăcut, dar voiam să-i învăț regulile elementare de păstrarea igienei și, după ce treceam de acest exercițiu, imediat intram în lumea poveștilor.

Le povesteam tot ce-mi trecea prin minte, de multe ori inventam atunci isprăvi legate de situațiile care apăreau sau despre ceva ce nu înțelegeau. Dacă am văzut că încă mai foloseau denumirea populară la păpădie, am inventat chiar o poveste despre micuța, delicata și tămăduitoarea floare galbenă și spuneam în povestea mea că atunci când a venit pe lume a avut două nașe, prima i-a pus numele de „curul găinii” și să aibă leacul de a vindeca bolile, a doua nașă i-a pus numele de „Păpădia”, după numele satului micuț de peste Dunăre, dar atât de minunat.

Le îndreptam anumite comportări și unele obiceiuri nepotrivite aduse din familie prin povești și le inventam pe loc atunci în momentul când trebuia în clasă, la margine sau până la grădiniță. Cu orice ocazie, chiar și atunci când găseam un gândăcel vorbeam despre el: ce este, ce face, cum se hrănește, le povesteam despre plante, care au leac, care sunt otrăvitoare, de fapt îi învățam tot ce le trebuia în viață.

Ne jucam mult în aer liber Coarda, Batista Parfumată, În grădină crește o floricea, Bâza, Țară, țară vrem ostași și îi învățam Lumânărica, Borșul, jocuri pe care le jucam în post. Pe timpul iernii, ne jucam în clasă cu jucării și aveam destule, chiar dacă era o grădiniță mică, magazia inspectoratului școlar ne trimitea destule materiale didactice. În recreațiile din timpul iernii, se bulgăreau, făceau oameni de zăpadă, intrau în clasă veseli și roșii de la gerul care le biciuise fața, erau sănătoși și puternici.

În perioadele când era cald și, mai ales, la ultima oră, mergeam în spatele școlii unde era o mică pădurice. Întotdeauna eram însoțită de Neculai, ajutorul de om de serviciu din școală care ne făcea leagăne din crengile sălciilor. Mă jucam cu ei ca un copil mai mare toate jocurile pe care mi le aminteam din copilărie. Parcul lor erau leagănele din sălciile din pădurice, băncuțele erau butucii de la arborii uscați și tot ce era în jur. Acolo, printre sălcii, în câmpul mare, printre văcuțe, oițe, gâște cu bobocii după ele, prin mărăcini și fără teama că se înțeapă, îi învățam jocurile copilăriei mele. Simțeam încă acea emoție, vânticelul care-mi mângâia fața și senzația aia de bucurie maximă atunci când te joci.

Împreună cu ei, adunam floricele de pe câmp, ne împodobeam cu ele, le prindeam prin părul lor, mă lăsam împodobită de ei și obosiți de alergat, soare, îi aduceam spre grădiniță mai mult târâindu-i după mine. Mă jucam cu ei ca un copil mai mare, uitam că sunt educatoarea lor.

De multe ori ieșeam la Dunăre când trecea vaporul spre Tulcea, făceam cu mâna oamenilor de pe punte și, privindu-l, călătoream și noi odată cu el. Atât de ușor este să îți dorești sau să visezi!

Altădată, ieșeam la Dunăre ca să vedem pescarii când treceau spre cherhana. Ne plăcea spectacolul pe care-l făceau, cântau cântece pescărești, cu fețele aspre de vânturile din baltă, cu bărcile legate una de alta. Când ajungeau în dreptul nostru, ne salutau comic cu șepcile, bucurându-se de piticii care, cine știe, poate mai târziu ajungeau mici pescari. Ne lăsau un dar, mai ales pentru mine, educatoarea copiilor, aruncându-mi pe mal câțiva pești, pe care copiii îi adunau într-o găleată cu apă. Curioși se uitau fără teamă cum înotau în apa din găleată. Era momentul să-i observăm împreună și învățam câte ceva despre ei, dar și despre viața de pescar.

Într-o astfel de zi, m-am trezit la grădiniță cu prietenul meu. A intrat în clasă bucuros și a început să se joace cu copiii. Era și el profesor la Caraorman. Știa deci cum să se apropie de cei mici. S-a așezat pe un scăunel lângă ei și a început să modeleze personaje din povești. Am observat că Florin se uita la el cam chiorâș, ba chiar nici pe mine nu mă băga prea mult în seamă. Se juca singur într-un colț, unde-și găsise o mașină și un pistol jucărie. La un moment dat, s-a apropiat de prietenul meu, avea o mână la spate și uitându-se fix la el, i-a spus supărat:

– Tu ești gagicu’ domnișoarei?

Am izbucnit în râs amândoi. Nu-i dădusem motive să se gândească la așa ceva. Prietenul meu, râzând, i-a răspuns:

– Da.

Și atunci, el, vizibil supărat a ridicat mâna pe care o avea la spate și l-a amenințat cu un pistol:

– Mâinile sus!

Prietenul meu, intrând în joc, a ridicat mâinile sus pufnind în râs, însă pentru Florin era ceva foarte serios și a spus:

– Domnișoara este gagica mea, să știi! Te împușc, și a apăsat pe trăgaci.

Era un pistol de jucărie, dar trăirea lui a fost adevărată. Atunci ne-am amuzat, dar mai târziu m-am gândit mai bine. Dragostea lui pentru mine era profundă, dar nu știa cum s-o arate.

Atunci ne amuzam de ei, dar am înțeles că prin asta, mă duceau cumva în familia lor. Eram una de-a lor. Pentru ei casa și cei care locuiau în ea era cel mai prețios și înălțător sentiment de atașament și iubire.