Ziua coincidențelor, calul alb și Sfântul Ilie

Ana a iubit întotdeauna caii și mai ales pe cei albi.

Din copilărie i se trăgea asta, atunci când visa cu ochii deschiși să aibă și în curtea lor măcar unul, așa cum aveau părinții prietenilor ei. Își amintește cum de câte ori vedea un cal alb, știa că era ziua ei norocoasă și că totul îi va merge ca pe roate. Din copilărie rămăsese talismanul în care credea cel mai mult. Ziua despre care povestește se anunța după inima ei, frumoasă și fără niciun semn că ar veni ploaia, așa cum știa de mică, iar în calendarul ortodox se sărbătorea ziua Sfântului Ilie. Pentru liniștea ei s-a mai uitat o dată pe cer ca să-i citească cu atenție semnele și să vadă dacă era cazul să facă planul pentru grătarul la care se gândea încă de la începutul săptămânii.  Cădea într-o sâmbătă și își dorea mult ca să petreacă ziua liniștiți în doi și unde mai pui că le pica bine o zi fără prea multă agitație, obosiți din celelalte zile și ocupați de dimineață până seara cu serviciul și altele pe deasupra.

Frica de ploaia din ziua Sfântului Ilie o aducea cu ea de când era mică, chiar și acum la vârsta pe care o avea aștepta să vadă dacă începea ploaia cu tunete și fulgere. Ana își amintea asta în fiecare an, cum în dimineața sărbătorii Sfântului Ilie, bunica îi aduna în jurul ei pe toți nepoții ca să le povestească despre Sfânt, doar că dintre toți, cel mai fidel ascultător era ea, ceilalți se duceau la joacă ca să vadă cu ochii lor ce se întâmplă pe cer și poate până începea ploaia mai aveau timp de o tură de alergătură. Ea stătea lângă bunică, aproape că se băga în sufletul ei și asculta tot ce povestea aproape nemișcată și în același timp temătoare de ce se va întâmpla și ca prin vis auzea ce-i povestea bunica și parcă cuvintele veneau de undeva de departe…că Sfântul Ilie era tare mândru și de ziua lui îi plăcea să se arate pe cer îmbrăcat în cele mai frumoase haine din mătase albă, pe cap avea o coroană de aur, într-o mână avea un sceptru, iar în cealaltă mână un bici cu fir subțire aurit cu care șfichiuia caii albi de la caleașca și ea aurită, apoi mergea pe norii jucăuși în toată măreția ca să-l vadă toți din Cer, dar și cei de pe Pământ cât de puternic era.

Prima vizită o făcea Tatălui Ceresc pe care-l întreba nerăbdător dacă este ziua lui. Dumnezeu, care-l știa cât era de aprig și că îi plăcea să se arate în plină forță și să anunțe ziua lui cu tunete, fulgere și potop de ploaie, nu-i spunea niciodată adevărul:

-Ilie, Ilie, ai uitat că ziua ta fost săptămâna trecută? spunea Dumnezeu Tatăl. Supărat că i se ascundea când era ziua lui cu adevărat, pornea imediat ca o furtună, mânios, cu caleașca pe Cer și arunca pe pământ cu fulgere și potop de ploi. Își amintea de această poveste întotdeauna de ziua Sfântului și o trăia în fiecare an cu aceeași intensitate. Chiar și mai târziu îi rămăsese această teamă și mai ales dacă pleca la drum se temea să nu o apuce un potop ca cel din copilărie.

Așa a făcut și atunci într-o zi de iulie în ziua Sfântului. Când a văzut ce zi frumoasă se anunța, s-a gândit că este o zi tocmai bună ca să facă un grătar în curte cu Mihai, soțul ei. De multă vreme se gândea să petreacă o zi mai liniștită doar în doi.

Cu atenția unui meteorolog, Ana a studiat bine cerul și cum nu dădea niciun semn care s-o sperie a început să-și adune cele trebuincioase grătarului și tocmai când era în toiul pregătirii a auzit telefonul soțului. Precipitat, ca să nu-i strice cineva programul de relaxare în familie, dar nici să-l ignore, a răspuns la telefon. Din curte, unde trebăluia câte ceva pentru masă, Ana a auzit ce răspundea la telefon:

-Da, sigur, ajung imediat!

Nu era ceva neobișnuit, asta i se mai întâmplase și altădată ca să fie chemat de acasă și în zilele libere. Știa că atunci când avea o urgență pleca imediat și acum trebuia să meargă în localitatea unde era chemat pentru o treabă urgentă care nu suporta amânarea.

L-a văzut cum se uita spre ea cu părere de rău și îi simțea supărarea că nu puteau să petreacă ziua cum o doreau și l-a auzit spunând:

-Ce zici, Ana, dacă renunțăm la acest grătar și plecăm într-o plimbare împreună? Nu am de făcut mare lucru acolo, ci doar să fac o constatare la fața locului și, imediat ce termin treaba, tragem o fugă până în satul vecin la unchiul Ilie ca să-i facem o surpriză că nu am mai fost de multă vreme pe la ei. Știi bine cât de primitori sunt și poate așa ne facem și niște provizii de legume și fructe.

Cum să nu-și amintească asta? se gândea Ana…

Unchiul Ilie le făcea întotdeauna provizii cu de toate și asta chiar de la începutul căsătoriei lor, iar Mitea avea ceva mai aparte pentru unchiul Ilie și mătușa Ioana. Știa de la el că erau cei care-i făceau cele mai multe bucurii când era copil și una dintre ele era plimbatul cu căruța. Și unde mai pui că își găseau puțin timp ca să mai vorbească și de-ale lor și ce să mai zică că își clăteau ochii cu frumusețile din jur. Și-a mai aruncat încă o dată ochii pe cer și cum nu a văzut niciun semn că venea ploaia a plecat cu bucurie și sigură pe ea.

Numai că ajunși aproape de localitatea unde trebuiau să ajungă s-a pornit din senin o ploaie cu bulbuci și atât de mare cum de mult nu mai văzuseră. Începuse să se cam teamă de ce era afară, numai că mai mult i-a speriat, a fost doar o rafală așa cum erau ploile de vară, care așa cum veneau la fel de repede treceau. Imediat ce a mai stat ploaia au plecat mai departe și după ei și celelalte mașini. Dintr-o- dată au văzut   că la nici douăzeci de metri în fața lor au apărut trei căruțe care, fără să se asigure, au început să traverseze șoseaua națională. Tot pe acolo treceau mașinile una după alta și a văzut cum a trecut prima căruță, apoi a doua, se apropiau și ei de locul acela tocmai când se pregătea să treacă și a treia căruță. Norocul lor a fost că Mitea era un șofer bun și a pus o frână pe care încă o aude și acum. Din momentul acela timpul trecea cu încenitorul și parcă a stat în loc.Ana a văzut cum calul alb de la căruță a ajuns deasupra mașinii și acoperise tot geamul și din locul din dreapta unde stătea se uita în sus spre el cu milă printr-un ochi de geam. Într-o fracțiune  de secundă  i-a trecut prin minte să se uite pe  Cer ca  să mulțumească Domnului pentru tot și atunci a văzut caleașca  cu doi cai albi a Sfântului Ilie cum se  apropia  de pământ, iar Sfântul Ilie ,cel de care se temea, o privea cu milă .Atunci a înțeles că Sfântul Ilie, cel de care îi era frică  în copilărie ,a ajutat-o trimițând calul alb peste mașină ca să-i  apere de cioburile geamului care se spărseseră atunci când ostia căruței a trecut prin el. Și atunci, în momentul acela, a simțit că viața îi trecea prin fața ochilor și  s-a liniștit deodată și s-a  văzut copil ,dar cu bucuria de-atunci într-o zi de Sfântul Ilie. Îl vedea pe sfânt, dar nu ca în povestea mamei sau a bunicii, ci în realitate îmbrăcat într-o haină lungă și albă, pe cap având o coroană aurie și, curios, în mâna care ținea biciul avea de data aceasta o baghetă de aur cu o bilă în capăt cât o minge de mărime mijlocie și nu era aspru cum știa de la bunica, acum era frumos și blând, iar în jurul lui radia o lumină care o liniștea. Sfântul îngrijorat îi făcea cu mâna și o încuraja. Atunci a început să zâmbească la gândul că Sfântul de care s-a temut atâta vreme era bun și în clipa aceea i s-a făcut o milă imensă de calul alb care era deasupra mașinii lor. Avea un sentiment de iubire amestecată cu milă pe care nu o mai întâlnise. Era fericită și parcă plutea prin nori fericită să ajungă în caleașca Sfântului.

S-a trezit la realitate când o voce o întreba:

-Doamnă, sunteți bine?

A văzut că era în câmp și din fața lor venea o mașină a poliției, iar când s-a uitat în spate erau mașini oprite și în jurul lor erau persoane care se uitau curioase și speriate.

Ana s-a uitat în jurul ei și mirată a văzut cum calul alb era pe câmp și păștea iarbă liniștit, băiatul din căruță stătea lângă căruța răsturnată, iar alături de ea era Mitea. Ca și ea era speriat și amețit. Poliția după măsurători și rutina obișnuită unui accident i-a condus pe toți la sediul poliției nu departe de acolo. Nu le-a luat mult timp ca să se lămurească pentru că la venire spre accident filmase totul așa cum se întâmplase. În procesul verbal au arătat că băiatul era vinovat și cum era minor voiau să tragă la răspundere părinții ca să plătească pagubele mașinii. Poliția voia să se meargă acasă la părinții băiatului ca să plătească pagubele mașinii. Despre pretenții nici vorbă, trecuseră fiecare prin frică și atunci erau bucuroși că scăpaseră cu bine și mai primiseră o șansă la viață. Ziua aceea putea să fie ultima zi din viața lor.

Și acum după mulți ani, Ana nu poate să nu creadă că au fost coincidențe care i-au lămurit multe lucruri. Era ziua de care se temea cel mai mult, ziua Sfântului Ilie, iar calul Alb talismanul care o ajuta în copilărie.

A fost ziua coincidențelor!