PRIMA ÎNCERCARE DE COFETAR

Adevărul este că de mică mă trezeam dimineața în mirosuri de bunătăți. Mai întâi în casa bunicii, iar mai târziu în casa alor mei.
Îmi plăcea foarte mult să privesc cum se pregăteau dulciurile în casă. Eram atentă cum punea mama făina în lighean, cum adăugă ingredientele, cum frământa aluatul, cum îl așeza în tăvi. Eu eram asistent cofetar și la bunica, iar mai târziu, la mama.

Problema era că nu eram prezentă la toate etapele pregătirii pentru că era nevoie de mine la adusul alimentelor din cămară. Și du-te repede în magazie adu zahărul, du-te repede și adu ouă din cuibarele găinilor. Câteodată mai încurcam ouăle și luam din cuibarul care era pentru clocit. Nu se întâmpla nimic pentru că mama le încerca imediat. Le dădea drumul într-un vas cu apă și cele care pluteau, sigur erau vechi. Tot eu eram cea care aduceam merele, gutuile, dovleacul din cămara cu alimente, ba chiar mă trimitea să aduc și un braț de lemne să le aibă la îndemână, pentru focul de la cuptor. Așa că, pot spune că eram o cunoscătoare în pregătirea și coptul prăjiturilor în casă.

Cam de mult mă bătea gândul să pregătesc și eu singură dulciuri. Momentul a venit într-o zi de duminică când vecina noastră, tanti Florica, a trecut pe la mama să o roage să meargă în baltă ca să vadă dacă nu-i fătase vreo vacă. Asta se întâmpla mai ales primăvara.
În satul nostru femeile erau și femeie, dar și bărbat, cum s-ar spune. Bărbații fiind plecați în baltă pe timpul iernii la recoltatul stufului și al papurii, femeile se îndeletniceau și cu treburile lor.

După ce mama și vecina au plecat în baltă, mie atât mi-a trebuit! Eram singură acasă și îi puteam face mamei o surpriză dulce. Pișcoturi de casă!
Mi se părea că era rețeta cea mai ușoară, și am început pregătirile. Am adus din cămară făina, ciurul și ligheanul. Am cernut făina în lighean, am pus zahăr din ochi… cam mult ce-i drept, dar după gustul meu. Am turnat lapte cu cana peste făină și am început frământatul. Cam atât mi-am amintit din ingredientele pe care trebuia să le pun pentru că fiind asistenta mamei, am cam lipsit de la multe momente ale pregătirii fiind nevoită să aduc mamei din cămară cele trebuincioase. Și, deci, am frământat coca, am întins-o cu făcălețul, am folosit un pahar drept formă, le-am pus în tavă și le-am copt în cuptorul plitei. Am avut grijă ca focul să nu fie prea iute ca să nu se ardă pișcoții.

În casă mirosea bine a copt și cel mai important, dulciurile erau făcute de mine. Cum se rumeneau, le scoteam într-un lighean și le acopeream cu un peșchir, după cum spunea mama, ca să fie moi.
Ca orice meseriaș care se respectă am făcut curățenie la locul de muncă. Am așezat câteva pe o farfurie le-am pus pe masă și așteptam cu nerăbdare să vină mama acasă.

Într-un târziu au apărut mama cu vecina, bucuroase că au găsit în baltă două vaci care fătaseră. Una era a noastră și una a vecinei. Făcuseră doi bourași. Ce mai, bucuria mea! Și asta pentru că mama ne pregătea cel mai bun dulce corasla din primul lapte gras al văcuței. Corasla se pregătea în sănătatea vițeilor.

Mare le-a fost surpriza când au intrat în casă! Miros de pișcoturi! Vecina noastră, tanti Florica, s-a bucurat și m-a lăudat. Că ce fată mare și harnică sunt! Și da, eram mare, în clasa a IV-a.
Vecina nu se mai oprea din lăudat de ce bine miroase în casă. Se uită la pișcoturile de pe masă și luă unul să guste. Parcă o văd și acum cum încerca să potrivească între dinți un pișcot. Doar, doar s-o sparge.
În sfârșit, a reușit cu unul, dar în demonstrația ei era gata, gata să-și piardă un dinte.
„Sunt foarte bune și gustoase”, mi-a spus. Dar deja îi curgeau broboane de sudoare pe frunte… Mi-a plăcut atitudinea ei. M-a îndemnat să mai încerc și altădată.

Dar mama… i-am văzut ochii… Se aștepta ca primele dulciuri făcute de mine să semene cu ale ei. În momentul acela atitudinea de pedagog a mamei lăsa de dorit. Eu, însă, m-am bucurat mult cum a decurs prima mea lecție de cofetar și am păstrat toți biscuiții. I-am mâncat până la ultima firimitură. Erau munciți de mine. Totuși, ca să mai scap din ei, îi dăruiam şi cățelușei mele, Bombonica, prietena mea patrupedă căreia chiar îi trebuiau niște pișcoți pe post de os de ros pentru formarea dinților, iar cățelușa era tocmai în acea perioadă.

În gândul meu, însă, mi-am promis să fiu totuși mai atentă la micile detalii ale prăjiturii. Uitasem să pun cel mai important ingredient, praful de copt, pentru ca pișcoții să crească și să fie mai moi… Și, mi-am îmbunătățit rețeta…
Cam așa a fost prima mea experiență în ale cofetăritului.