DE UNDE A PORNIT TOTUL

Un îndemn venit la timp poate răsturna și munții!

Chiar nu știu de unde am auzit această zicală, poate am citit-o pe undeva sau chiar am scris-o eu, dar ce pot să spun este că e bine că am dat de ea pe undeva și mai bine dacă a venit din mintea mea pentru că fără îndemnul și rugămintea soțului meu această carte nu ar fi ieșit de la tipar.

Ca să zic așa, cât am lucrat cu micii ghemotoci, și nu puțini ani, sfetnicul meu de suflet a fost soțul meu. Dacă mă gândesc bine nu a fost numai sfetnic, ci și mâna mea dreaptă în toate proiectele vizavi de copii, dar și Moș Gerilă atunci, iar mai târziu Moș Crăciun pentru copiii din clasă, familie, prieteni.

Crăciunul este sărbătoarea pe care o iubește foarte mult! Bucuria lui cea mai mare era și este să dăruiască.

Acum să nu credeți că făcea daruri costisitoare, dar ca valoare sentimentală foarte mare pentru copii, poate jucăria mult dorită sau cizmulițele care să-l scoată din noroaiele drumurilor de-atunci, spre grădiniță.

Parcă-l văd, cum se apropiau sărbătorile, își lua notițe ca un școlar despre fiecare copil, cam ce le-ar trebui fiecăruia și cu teama ca nu cumva să piardă din vedere pe unul din ei, mai ales pe cei mai sărăcuți.

Abia atunci își făcea timp să meargă pe la cunoștințele lui, de unde putea să facă rost de câte ceva, care să fie de dăruit și prețuit de micuț. Și cum timpul se apropia de Crăciun își anunța vizitele la fabrica de legume și fructe din oraș de unde făcea rost de borcane de compoturi și gemuri. Și vă întreb acum în ce familie cu copii nu sunt bune compoturile ba chiar sunt prețuite de cei mici? De aici mergea la fabrica de pește și aici găsea conserve de pește, dar se gândea și la mine și-mi aducea etichete pe care le foloseam ca material didactic, iar de la fabrica de încălțăminte făcea rost de cizme de cauciuc colorate, mai ales pentru copiii care veneau mai de departe și trebuia să meargă pe drumuri fără străzi în care se înnămoleau primăvara și toamna când începeau ploile.

La clasa mea era sponsorul principal. Îi plăcea să dăruiască. Pungile erau diferite de la un copil la altul. În sacul lui de Moș bun, foarte încăpător, găseai întotdeauna sfaturi, încurajări, îndemnuri, materiale didactice pentru mine, jucării și întotdeauna un zâmbet cald și pentru unii și pentru alții.

Seara, când ajungeam acasă după o zi de alergătură și probleme de tot felul, își făcuse obiceiul să mă întrebe despre cei mici, cu ochii luminându-i de bucurie la gândul trăsnăilor pe care urma să le povestesc.

Prima întrebare era întotdeauna:

–              Ia spune, ce-au mai făcut astăzi ghemotocii tăi? și se pregătea bucuros și nerăbdător să mă asculte, știind că iar o să-i povestesc cu lux de amănunte peripețiile din ziua aceea.

Bine, după ce luam masa împreună și mă mai linișteam un pic, mi se păreau și mie destul de comice ghidușiile copiilor, iar atunci ca să-l înveselesc, și mai ales că avea un serviciu destul de stresant, mai puneam și eu câte o codiță la întâmplarea hazlie și de multe ori făceam din asta un adevărat spectacol.

Îi știa pe fiecare după nume și se amuza când îi povesteam despre trăsnăile pe care le făceau. De multe ori mă întreba speriat de câte unul despre care nu povestisem nimic, îngrijorat ca nu cumva să fie bolnav.

I-a plăcut mult munca mea și m-a ajutat, m-a susținut mult în toate demersurile mele în ceea ce privea copiii, proiecte, excursii, vizite, spectacole.

Mi-a pus la dispoziție chiar și un xerox, când încă nu era la îndemâna oricui atunci, așa că scăpam de multiplicarea fișelor la mână, mai ales la începutul activității mele.

Îmi amintesc o întâmplare foarte amuzantă de-atunci.

Cum prindeam xeroxul liber, imediat îmi scoteam fișe pentru numărul de copii din clasă.

Așa se face că având ca temă observarea iepurelui și profitând că soțul nu era la birou, am scos un set de fișe cu iepuri. Parcă văd și acum fișa pe care o găsisem într-o revistă, un iepure urecheat și haios cu gura până la urechi.

Imediat în perioada următoare s-a anunțat un control inopinat la serviciul soțului, astfel fiind nevoit să scoată câteva situații pentru inspectori. În timp ce ieșea procesul-verbal, la un moment dat și-au făcut apariția două urechi de iepure urmând să iasă și celelalte acte spre amuzamentul inspectorului care a spus:

–              Ăsta cred că este un act al nevestei tale.

Fișa cu iepurele urecheat printre actele din birou cerute de inspectori a dat alt sens evenimentului tensionat așteptat. Ziua aceea a fost primenită într-o haină nouă de sărbătoare și bună dispoziție. Zâmbetul iepurelui a făcut totul!

Mi-a plăcut ideea să scriu o carte despre poznele care le făceau cei mici. Și atunci am bătut ușor la poarta amintirilor dragi din activitatea mea și de-acolo au ieșit în zbor fluturași, albinuțe, greierași și imediat după ei bucuria, veselia și râsul acela din toată inima și m-au luat într-o călătorie prin viața mea alături de piticii pe care i-am iubit fără bariere. Astfel, zburând cu imaginația printre fluturi, flori, bucurie, râsul zglobiu, am poposit purtată pe nori de puf chiar acolo în miezul întâmplărilor, și prin ochii minții vă povestesc o parte din ele…

Iar astăzi, la hocus-pocus și abracadabra, fiți gata, pe locuri, adică pe fotolii, pentru că dau startul la voioșie, dispoziție și imaginație!

Și dacă vreți, poftiți în călătorie printre pitici, acolo poți să zbori unde te duce gândul!

Între copii, totul e posibil!