Joaca este începutul cunoașterii!

Joaca este începutul cunoașterii!

LOCUL DE TAINĂ DIN GRĂDINA BUNICII
Să mănânc pe ascuns era una din plăcerile mele
care nu necesita mari pregătiri, dar care mă făcea să
repet mereu această provocare.
Îmi alegeam din magazie o bucată de pește sărat.
Îmi plăcea burta peștelui că era mai grasă. Mergeam
apoi în grădină de unde îmi alegeam o roșie mare, o
ștergeam cu palmele, după care căutam un pepene roșu
pe care îl spărgeam cu pumnul. Era desertul minune.
Cu aceste bunătăți mă ascundeam în locul de taină
pe care îl aveam în grădină [grădina bunicii], printre
niște măturici care mă fereau de ochii curioși ai celor din
casă. Aici aveam câteva lucruri speciale care mă făceau
să mă simt ca acasă: o păturică, o păpușă din cârpe
confecționată de mătușa mea, Gafița, o bășică de porc
umflată pe post de minge, pietre colorate și bețișoare din
stuf din care construiam tot felul de jucării, copii, căsuță,
fântână, păsări. Și printre toate minunile pe care le
aveam în căsuța mea improvizată era o carte de povești
cu coperțile rupte și tocite de atâtea mâini și ochi care
le-au citit cu nesaț, pe care o răsfoiam întotdeauna
uimită, după ce mâncam cu mare plăcere, bucurie și
teama de a nu afla nimeni locul meu drag în care mă
găseam pe mine și intimitățile mele.
Și pentru că v-am povestit despre locul de taină din
grădina bunicii, în cele ce urmează o să vă povestesc și
cum a fost descoperit. De fapt, toată lumea din casă știa
de el, dar acceptau, eram la grădiniță.
Începusem școala. Primele zile, stat în bancă,
mâinile la spate, scris liniuțe, cerculețe, gândurile mele
zburau spre păpușile mele din căsuța mea din grădina
bunicii. Și-atunci mi-a încolțit gândul salvator. În fiecare
dimineață plecam spre școală, când ajungeam spre ulița
care ducea spre casa bunicii, mă uitam în stânga, în
dreapta, și tiptil, prin spatele grădinii, mergeam la locul
meu.
Și acolo începeam joaca. Îmi aliniam păpușile din
cârpe colorate și hazlii pe păturică și începeam lecțiile
cu ele. Eram educatoarea. Le spuneam povești, le
învățam să construiască căsuțe din stuf și le învățam să
facă păpuși din coceni.
Mi-a mers așa cam o săptămână. Nimeni nu m-a
pârât mamei. Până când, într-o seară, când eu îmi
plămădeam gândurile pentru a doua zi, auzeam că strigă
cineva la poartă. Am înlemnit. Era doamna învățătoare.
Mama a invitat-o în casă, a omenit-o. Mie îmi bătea
inima ca la potârniche și gândurile îmi alergau prin cap
mai ceva ca la crosul sportivilor.
Nu știu ce a vorbit mama cu doamna învățătoare,
dar, spre bucuria mea, mama era foarte liniștită. A urmat
o dimineață normală care nu anunța nimic de speriat,
deci geanta la spate și către școală. Dar când am ajuns la
ulița bunicii, parcă mă chema spre ea, și, pâș, pâș spre
grădina bunicii. Dar mama, ca un detectiv autentic, a
început demararea urmăririi școlarului fugar. Și tocmai
când îmi desfășuram lecțiile cu păpușile, a apărut mama
în căsuța mea. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat,
căsuța mea dărâmată, păpușile aruncate cât colo și eu cu
mama de mână spre școală.
Mi-a plăcut discreția mamei și a doamnei
învățătoare, oricum am avut o „gripă rea”. Și după cum
mergeam, nimeni, dar nimeni nu și-ar fi dorit să fie
bolnav de „gripa” mea. Doar bunica Ioana, care știa de
la mama de ascunzătoarea mea, a avut grijă să-mi
salveze păpușile de mânia mamei și mi-a făcut un loc de
taină în tinda mică în care bunica își ținea cărțile cu
rugăciuni. Acesta a rămas secretul nostru. Bunica a fost
zâna mea protectoare.
Frumoasă e copilăria cu jocurile, poveștile și șotiile
nevinovate făcute de năzdrăvanii de copii! Și, vorba
mamei: „Cine a văzut copil cuminte și babă
frumoasă?!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.