ILGANII DE SUS,

LOC DE POVESTE AL COPILĂRIEI MELE

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru

că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și în-

ghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana

salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și

cel mai mare oraș din lume. Înghețarea Dunării era un feno-

men spectaculos întâlnit iarna. Era frig, zăpada, gheață, și eu

trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, încon-

jurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele

care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…

Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…

Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și

simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea, curățenia, bucuria, peisa-

jul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în

dansul lor jucăuș spre noi, copiii… și în bucuria noastră aștep-

tam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși

pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească

nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri:

plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de

zăpadă și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei

crătiți, ceaun, vergică pentru oamenii de zăpadă, și colindele,

Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite…

Dar primăverile… Morena, vântul care bătea dinspre mare și

aducea moină, ploi și… aducea primăvara.

Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era

parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și

blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o adiere

de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cân-

tecul zecilor de păsări… și zilele ei frumoase când adulmecam

cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proas-

pătă, primii muguri de flori, cu cerul senin ca cel al ochilor

bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a

animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile

de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.

Veneau apoi verile… Cu vacanţele ei lungi, cu joaca de

dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la mar-

ginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu

furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala

noastră între ceata de La Vale şi ceata de La Deal pentru apăra-

rea locului de joacă.

Nu cred că pot descrie  suficient în cuvinte cât de frumoase

erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt

cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de

dascălii noștri, de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță

lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…

Am crezut întotdeauna că Dumnezeu și-a trimis o ceată

de îngeri în satul nostru ca să ne protejeze.

Până la zece ani, am crescut și am trăit în satul Ilganii de

Sus cu prietenii mei cu care mergeam la școală și cu care mă

jucam în păduricea din spatele caselor. Satele erau împărțite pe

atunci în mahalale. Mahalale satului se numeau după cum cur-

gea Dunărea, La Vale și La Deal. Ne jucam și cu copiii din

ceata din La Deal și cu cei din ceata de La Vale, fără nici o supărare…

Aveam vecini buni, iar vecinele erau ca și mamele noas-

tre, ne ocroteau și aveau grijă de noi. Îmi amintesc cu drag și

dor de dragile mele „mame de suflet”.Tușele Ioana, Doca… și le

enumăr pe toate: Ștefana, Dochița, Florica, Margareta, Domnica.

Satele noastre sunt așezate pe malul Dunării, pe brațul

Sulina, și aici locuiesc haholi și români de o parte și de alta

a Dunării. Pe partea dreaptă, în Partizani, locuiesc românii,

iar pe partea stânga a Dunării, în Ilganii de Sus, haholii.

Tata fiind hahol, ne-am așezat la început casa în Ilganii

de Sus. Cu timpul nu s-a mai ținut cont de aceasta și prin

căsătoriile dintre haholi și români satul a devenit o mare

familie.

Ne cunoșteam toți și ne ajutam unii pe alții cum puteam.

Noi, copiii, cunoșteam satele ca pe degete. Știam locurile

unde găseam ouă, ciuperci, cine avea pepenii cei mai gustoși

din sat, cine lipsea de-acasă. Chiar și sărbătorile religioase

le prăznuiam de două ori, pe „stil vechi” și pe „stil nou”, o

dată cu haholii și o dată cu românii. Noi, copiii, aveam cel

mai mult de câștigat și ne bucuram că primeam daruri de

două ori atunci când mergeam cu Vecera, Bună Dimineața,

Colindul la casele prietenilor noștri haholi și români.

Fiecare nouă familie își construia casa acolo unde găsea

teren, dar mai ales își căuta loc lângă prieteni, părinți, frați.

Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii

și le construiau singuri atunci când erau mai înstăriți, dar

cel mai adesea și le construiau prin clacă, la care lua parte

tot satul.

Și noi, copiii, eram de ajutor. Căram apa cu găleata de la

Dunăre, aduceam boțurile lacei care le aruncau pe schelă.

Ne așezam unul după altul și dădeam din mână-n mână

boțurile din lut sau chirpicii făcuți din pământ, paie și apă.

Cu cât eram mai mulți, cu atât treaba mergea mai bine.

Femeile erau cele care pregăteau mâncarea.

După ce se termina de pus ceamurul, ne împroșcam cu

noroi în glumă, motiv să facem o baie cu toții în Dunăre. Ne

bălăceam și părinți și copii până ne curățam tot noroiul de pe

noi. Mergeam apoi la masă unde gospodinele pregăteau mâncă-

ruri gustoase și sănătoase, îndestul să ajungă tuturor, harnicilor

muncitori mari și mici.

Se servea și un pahar cu vin pentru casa nouă și familia

tânără care se muta în ea.

Și așa, după câteva clăci, când te uitai, casa era gata. O

lăsau o lună săse usuce, se puneau apoi podul, ușile, geamurile, o

lipeau și îi făceau acoperișul din stuf care se găsea din belșug în

bălțile noastre. Gardul cu care se făcea delimitarea curții și a

grădinii tot din stuf se făcea. Astfel, toamna te puteaimuta în casă nouă.

Casele semănau unele cu altele. Geamurile și ușile erau

vopsite cu vopsea albastră, iar pereții erau văruiți cu var alb în

care se punea sineală. Parcă împrumutau culoarea apei și a ce-

rului din cea mai frumoasă zi de primăvară.

În sat aveam un singur magazin care se găsea în casa unei

vecine a bunicii, tușa Mița, și de unde făceau cumpărăturile

locuitorii din amândouă satele. Eu eram tare bucuroasă pentru

că magazinul era lângă casa bunicii și vânzător era nașul de

cununie al mamei. De câte ori voiam un dulce,

mergeam la magazin și-i ceream, fără rușine, dulciurile care-mi

plăceau cel mai mult. Nașul, însă, mă trecea în caietul cu da-

tornici și tot pe mama cădea greul,plătea când avea bani.

Tot în vatra satului Partizani era și o bisericuță, unde se

adunau duminica toți gospodarii, indiferent de etnie. Atunci,

oamenii erau credincioși și era o rușine ca duminca să nu vii la biserică.

După slujbă, mai stăteau la poartă de vorbă de una, de alta,

sau erau invitați la o masă caldă la un vecin, la o rudă, căci

oamenii din satul meu erau primitori și darnici. După ce se

odihneau, la lăsarea serii mergeau la horă… parcă-i văd și acum

pe oamenii din sat, gătiți în cele mai frumoase haine de sărbă-

toare pe care le aveau.

Fetele erau împodobite ca o grădină cu flori, frumoase ca

niște  cadre!, îmbrăcate cu haine făcute de mâna lor, cusute și

țesute pe pânză de in. Sclipeau în soare de frumoase, vesele și

luminoase ce erau!

Băieții și ei, puternici și sănătoși, aprinși la față de arșița

și vânturile care băteau la schimbarea de anotimpuri, în zilele

de muncă când mergeau pe baltă, la câmp, la cosit, în vie…

Și parcă-i văd și pe bătrânii și bătrânele satului cum se ui-

tau cu drag la hora în care se prindeau copiii, părinții, fetele și

băieții. Își încântau ochii cu frumusețea și prospețimea lor. Din

când în când, câte o lacrimă de bucurie și de aducere aminte îi

copleșea în iureșul amintirilor trecute în care ei erau tinerii de-acum.

Și noi, copiii, printre ei, în mijlocul horei, ne alergam, ne

prindeam și noi în horă lângă cei dragi… nu am cuvinte să descriu

bucuria și siguranța pe care o aveam între ei!

La mare cinste erau și cele două școli cu învățători și

profesori devotați copiilor, una în Partizani, alta în Ilganii

de Sus. Până în clasele I-IV, fiecare copil se ducea la școală

în satul în care locuia. Începând cu clasa a V-a, toți copiii

învățau în școala din Partizani.

Exista și un punct medical. Acesta se afla în casa bunicii

mele, care era considerată moașa satului.

O dată pe săptămână venea de la Nufăru moașa Florica

Împreună cu asistentul medical, Chiriac Răducanu, care mai

dădeau consultații, controlau copiii și apoi lăsau în mâinile

sigure ale bunicii durerile și nevoile satului până în următoarea

săptămână. Eu eram, bineînțeles, principala asistentă a bunicii.

Cimitirul era unul singur, în satul Partizani. Era un cimi-

tir pentru amândouă satele, haholi și români, căci așa cum î

viață au trăit în armonie, tot așa, și în moarte, erau plânși și

duși spre locurile veșnice de tot satul.

Oamenii pe atunci nu aveau multă carte, traiul lor era fi-

resc, după cum trecea viața.

Multe lucruri le știau din firea lucrurilor. Știau când o să

plouă după nori, cum va fi iarna după splina porcului. Cunoș-

teau și alte lucruri după semnele pe care le citeau în apă, în

stele, după cele aflate de la bătrâni… se mai sfătuiau despre alte

lucruri cu învățătorii și preotul satului.

Altădată, când doreau să afle câte ceva despre viitor,

mergeau să-și citească în cărți și să-și dea în bobi la femei care

știau acest meșteșug, ghicitul.

În satele noastre viața era și este frumoasă și ușoară. Sunt

bălți, canale, lacuri, ghioluri pline cu pește. O să numesc câteva,

din ce îmi amintesc: Canalul Arhipenco, Pisceani, Șontea, Ca-

nalul S18, Lacul Nisipos căruia i se spunea Ghiolul Beli, Lacul

Meşterel, Nebunul, Martinca, Tătarul, Tatarciuc… Numele li

se dădea după cei care locuiau acolo sau după colibele unde pescuiau.

Nu aveam străzi, dar aveam alte repere de delimitare a

satului. La crucea lui tanti Hanca, La crucea lui tanti Geta,

erau locuri unde și-au pierdut viața persoane dragi satului, apoi

Ceatal era un loc de pază la despărțirea Dunării în cele două

brațe, Sulina și Sfântul Gheorghe. Tot aici, în Ilgani, în spatele

satului exista o așezare veche, Păpădia. Acum nu mai locuiesc

oameni acolo, dar în copilăria mea am avut amintiri plăcute acolo.

Plantele de bază în satul nostru sunt stuful și papura care

se găsesc din abundență în bălțile din jur. Din stuf oamenii își

făceau acoperișuri la case, garduri, împrejmuiri, iar din papură

se făceau diferite împletituri, coșuri, panere. Se mai fac și as-

tăzi. Împletitul papurii era și acesta un mod de a-și câștiga

existența al oamenilor de acolo…

În ghioluri se găsesc nuferii albi, nuferii galbeni, ciulinii,

țipirigul, pe marginea islazurilor se găsește și măturică din care

se făceau măturile de curte.

Animalele sălbatice despre care am auzit că trăiesc în sat

sunt vulpea, porcul mistreț, bizamul, nurca, nutria, pisica sălba-

tică, șacalul, dihorul, căprioara, câinele enot, bursucul,

iepurele, și în iernile mai grele, ieșeau și lupii.

În Dunăre, prin bălți, prin ghioluri și canale se găsesc

destule soiuri de pește: somn, șalău, știucă, biban, caras, cara-

cudă, plătică, roșioară, obleț, crap, avat, lin, scrumbie.

Pescuitul era una dintre ocupațiile principale ale bărbaților din

satele noastre. De pește se ocupau pescarii, care după ce pescu-

iau câteva zile duceau peștele la cherhanale. Aveau întotdeauna

grijă să ne bucure și pe noi, copiii, care îi așteptam pe malul

Dunării când plecau spre cherhana. Ei, cu dare de mână, ne

aruncau pe mal pește din toate soiurile, iar noi îl strângeam în

torbițe să-l ducem fiecare acasă. Când ajungeam acasă, așa

proaspăt cum era, că se zbătea în mână, mama îl curăța și ne

făcea cel mai gustos și mai proaspăt borș de pește. Neapărat

lângă el făcea o mămăliguță și un castron de mujdei de usturoi,

atunci scos din grădină.

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo

îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ rea-

văn și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni

simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradiții-

le satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de

dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este

copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot

acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Oriunde mai

târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita nicio-

dată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările

din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate

bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună…

Toate amintirile pe care le voi povesti de aici vin, din locul

care m-a fermecat și legănat în vraja poveștilor spuse de bunica,

mama și mătușile mele…

O să vi le povestesc și vouă, așa cum le-am simțit eu!