PAȘTELE ĂSTA
ȚI-A TRECUT RÂNDUL CU MĂGĂRUȘUL!

Tare mult îmi plăceau diminețile de Paște când o așteptam
pe mama de la biserică cu coșul încărcat cu bunătățile
pregătite pentru masa de Paște pe care le sfințise la slujba de
Înviere: cozonacul, ouăle roșii, pasca și lumina adusă cu grijă,
să nu se stingă până nu aprindea candela în casă ca să ne meargă
bine tot anul.
Mai tot timpul eram trează, așteptam venirea mamei.
Știam când vine pentru că de afară se auzea un murmur vesel,
semn că se terminase sfințitul. Eu știam că a venit mama, dar
cu ochii mijiți o urmăream cum făcea pregătirile. Așeza pe masă
tot ce a adus de la biserică, apoi lua un ou roșu și venea la patul
meu se închina cu el la icoane și apoi îmi freca obrajii ca să fiu
roșie-n obraji, frumoasă și sănătoasă, iar eu cu ochii încă lipiți
de somn mergeam în bucătărie. Acolo ne așezam cu toții la
masă, eu, mama și tata ciocnind câte un ou roșu și spunând:
„Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”
Urmau apoi surprizele… haine noi pentru mine, mama și
tata. Era musai să ai îmbrăcăminte nouă, mai ales copiii. Altfel, în
ziua de Paști te călca primul măgăruș pe care îl întâlneai în cale.
Pentru hainele noi mama strângea ban cu ban tot postul.
Acesta era darul nostru, dar pentru aceasta știam că trebuia să-i
ajutăm pe părinți la treburile casei, dar mai ales să fim cuminți
în post, să nu întoarcem vorba înapoi, să fim buni, să spunem
rugăciuni și să nu supărăm pe nimeni.
După prima masă în familie, mama mă trimitea la mătuși,
vecine, la nașele mele și la bunica. Până veneau și părinții
noștri să luăm masa de Paște în familie, acolo ne întâlneam cu
toți verișorii și cu toate verișoarele mele.
Înainte să ajung la bunica, treceam pe la nașa mea de
botez, pe la vecine și mătuși. Le sărutam mâna și îmi dădeau
un ou roșu și câte un mic dar de la fiecare: batiste brodate,
băsmăluțe cu dantelă croșetată, șorț brodat în culori vesele,
iar până la bunica salutam pe toți oamenii cu care mă întâlneam .
– „Hristos a Înviat!” – și fiecare dintre ei avea o vorbă bună pentru
mine – „Ce rochie frumoasă ai!” – sau – „Halal de mama
care te-a învățat să te porți cu lumea! ” – și eu pluteam, atât de fericită
eram pentru că lumea mă lăuda… Zburam ca un fulg de bucu-
roasă ce eram pentru darurile primite, dar mai ales de șorțul
colorat și brodat primit de la nana mea de botez, Anghelița.
Când am ajuns la bunica, mă așteptau cu nerăbdare veri-
sorii și verișoarele mele, curioși să vadă ce mi-a adus
măgărușul, dar mai ales să încingem joaca. Bunica, la fel ca și
mama, ne freca pe obraji cu oul roșu ca să fim sănătoși și ne
lua pe fiecare în parte, ne învârtea să vadă ce hăinuțe am primit
de la măgăruș, iar după hainele primite însemna că unii dintre
noi au fost mai cuminți, alții mai puțin.
Dintre noi, verișoara mai mică, Valentina, era cea mai
frumos îmbrăcată. Cu o rochie roșie cu volane , funde la
cozi, sandale din piele cu model și șosete albe cu ciucuri,
ce mai, era cea mai frumoasă!
Și Mițica, verișoara noastră mai mare, avea haine noi, dar
nu avea funde la cozi. Eu fusesem chiar cuminte, însă bluza mea
era de anul trecut. Mi s-a părut cam nedrept… și atunci,
verișoara mea Mițica a făcut un semn către mine să ies afară.
Împreună am hotărât să o pedepsim pe Valentina: să-i scoatem
fundele de la cozi, să-i rupem ciucurii de la ciorapi… să aibă
și ea mai puține haine noi.
De verișori nici nu ne păsa. Și ei erau frumos îmbrăcați,
dar n-au stat să numere câte haine noi are unul, câte celălalt. Ei
au ieșit afară și au început joaca prin curte, prin grădină. Își
găsise fiecare câte un băț și erau călăreți.
Când a ieșit și Valentina afară, mândră ca o păuniță, am
început să căutăm ceartă… rochia-i prea lungă, și prea roșie, și
ciucurașii parcă ar fi de la cai și-am început s-o smotocim, chip
că-i așezam fundele. Când s-a dumirit ea mai bine, nu mai avea
nici funde, nici ciucuri la șosete și deodată au început țipetele.
Avea un plâns de trezea și morții din groapă. Bunica a
venit repede în curte și văzând isprava noastră ne-a luat în casă
pe toate. Mai întâi a liniștit-o pe verișoara noastră mai mică
care plângea de i se înnodau lacrimile sub barbă. Suspina și-și
dădea ochii peste cap încât ne-a înduioșat și pe noi, și-apoi
atunci au început plânsetele adevărate încât bunica nu mai știa
pe care dintre noi s-o împace mai întâi.
Ne-a luat pe fiecare în brațe, ne-a împletit cozile și ne-a
certat ușor: „Voi sunteți ca surioarele, să vă aveți bine… să nu
vă mai certați… uitați-ii pe verișorii voștri ce frumos se joa-
că… Haideți în curte să vă jucați cu ei…” Ne-am luat de mână
și am ieșit în curte lângă verișorii noștri și ne-am jucat fericiți,
ocrotiți de bunica noastră care știa întotdeauna să ne împace.
Mai târziu când ne-am întâlnit cu toții, părinți, unchi, mă-
tuși, la masa de Paști în familie, la bunica, am înțeles cât de
bogați eram că ne avem unul pe celălalt.
Cât a trăit bunica, și a trăit destul, obiceiul cu masa de
Paște a rămas, numai că acum eram mai mulți… și când înce-
pea joaca verișorilor noștri mai mici, curtea bunicii se umplea
de câți nepoți și nepoate avea… Noi, cei mari, ne amuzam
de jocurile și hârjonelile dintre ei. …Tot bunica era cea care
îi liniștea.
Și să știți, că și pe vremea noastră erau iepurași de Paști,
dar ei trăiau pe câmpuri…nouă însă ne plăceau măgărușii
pentru că trebuia să muncim pentru hainele noi… altfel ne
călcau cu copitele, ca să ne învețe minte!
În serile de de post stăteam pe lângă mama și o rugam să-mi
povestească cum aștepta ea măgărușul de Paște …mama știa
că nu scăpa de mine până nu-mi povestea și în timp ce împletea
cu lână colorată căciuli, pieptare parcă o aud și acum…cu o voce
veselă parcă din vremurile când mama era copil doar că era
ceva mai mare din tinerețea ei și a început să povestească
în felul ei poznaș
Se întâmpla aproape de Paște și atunci, ca și acum, era
obiceiul să se poarte haine noi, altfel erai călcat de Măgăruș.
Când eram copii, a început mama să povestească, ne cumpărau
părinții cadouri fără să știm, însă când mai creșteam multe ni le
făceam singuri. Țeseam toată iarna pânză de borangic cu un fir
în spată, o pânză rară din care ne coseam rochii, fuste, iar
pentru bărbații din casă pantaloni și cămăși. Trebuia neapărat
să ne punem pe dedesubt jupă altfel, spunea mama râzând, „ce-
i în zare de vânzare” și ne-a povestit o întâmplare cu haz despre
unchiul Manole.
Unchiul era atunci flăcău și a ieșit la horă cu o pereche
de pantaloni cusuți de bunica din pânză de in, dar încă
neterminați. Mai trebuia să li se pună doar căptușeala. Unchiul
a văzut pantalonii noi și știind că sunt ai lui i-a îmbrăcat și a
plecat în sat fericit să se întâlnească cu fata cu care era în vorbă.
Hora se ținea duminica după slujba de la biserică, însă
în zilele de post pe locul unde se ținea hora se jucau Borșul și
Lumânărica de tinerii din sat.
Manole, fericit că avea pantaloni noi, mergea țanțoș și
bucuros că-l considera lumea, dar fetele își dădeau coate râzând
pe înfundate că i se vedea tot prin pantalonii din pânza rară
necăptușită.
Totuși, încălțămintea trebuia să o cumpărăm de la
magazin și nu de la noi în sat, trebuia să plecam la Tulcea.
Atunci vaporul circula doar o dată pe zi și de-abia a
doua zi aveam cursă înapoi spre casă. Ne-am vorbit între noi
mai multe fete să plecăm la Tulcea, să ne cumpărăm câte ceva.
Se apropia Paștele.
Eu îmi doream tare mult o pereche de opincuțe care
erau atunci la modă. Bani aveam strânși din ceea ce mai
câștigam pe treburile pe care le făceam pe la vecine, ba
împleteam câte o flanelă cu model sau ajutam la alte treburi pe
prietenele mamei, cumnatele și nașele mai bătrâne.
În dimineața hotărâtă, ne-am adunat la ponton și am
plecat la Tulcea. Mie îmi pusese mama într-un coș de papură:
lapte, ouă, brânză, smântână, pește, icre, să le duc la câteva
cunoștințe „cucoane”, așa le spunea mama, care erau abonate la
produsele făcute în casă din curtea noastră.
Astfel își sporea veniturile, ca să mai cumpere și pentru
acasă, ce nu aveau prin curte: vopsea pentru ouă, zahăr, ulei,
orez, gaz.
După ce vindeam marfa la cucoanele mamei, opream
câțiva bănuți din grămadă și mi-i puneam în batista pe care o
înnodam și o băgam la buzunarul de la piept al pieptarului din
lână cu care eram îmbrăcată. Un mic câștig pentru treaba bună
pe care o făcusem!
După ce ne făceam cumpărăturile pentru acasă, ne
dădeam întâlnire în piață pe la tarabe să cumpărăm și pentru noi,
dar mai pe furiș ca să nu vedem ce ne cumpăram fiecare.
Eu nu voiam să-mi cumpăr altceva decât o pereche de opincuțe
Cu model așa cum văzusem la o cucoană de-a mamei.
Am găsit la o tarabă o pereche de opincuțe care erau
chiar așa cum îmi plăceau mie. Am vrut să mă înțeleg cu
precupeața la un preț mai bun, dar nu a lăsat nici un leuț așa că
le-am luat și am plecat spre taraba cu mărgele de unde mi-am
ales un șir negru cu roșu.
M-am gândit să-i cumpăr și surorii Gafița, cu care eram
mai apropiată, o brățară, dar m-am răzgândit. Trebuia să
cumpăr tuturor surorilor și îmi cheltuiam toți banii.
Pentru că a doua zi era duminică, am fixat un loc unde
să ne întâlnim ca să plecăm înapoi spre casă, tot în aceeași zi.
Am trecut Dunărea cu barca la Tudor Vladimirescu și
de acolo pe jos până la mila 35, unde trebuia să trecem o gârlă
scăzută altădată, dar acum, umflată din cauza ploilor. Hotărâte,
am trecut una după alta chiar dacă ne udam un pic. Eu, a zis
mama, mi-am pus coșul pe umăr, mi-am ridicat poalele
rochiei și mergeam încet, atentă să nu mă ud… Când să ajung pe
la jumătate, am nimerit cu piciorul într-o groapă, coșul cu tot
ce-am cumpărat s-a răsturnat în apă și curentul l-a luat și l-a
dus la vale în vârtej. Am încercat să-l prind, dar apa era din ce
în ce mai adâncă. Speriată, am ieșit din apă și, așa udă cum
eram, m-am așezat pe un butuc și am început să plâng
gândindu-mă la ce o să pățesc când o să afle mama că am
pierdut toate cumpărăturile.
Prietenele mă încurajau cum știau mai bine, dar ele nu
aveau de unde să știe că eu de fapt plângeam după opincuțele
cu model.
Mi-am ținut curajul și am plecat spre casă și le-am
povestit alor mei toată întâmplarea. Mama s-a supărat că am
pierdut atâtea lucruri și a spus cu năduf „păcat, s-au dus pe
apa sâmbetei!”
Nu m-a certat, nu m-a bătut, dar mi-a spus în felul ei:
„Paștele ăsta te-a trecut rândul cu Măgărușul! ”
Dar nu a lăsat-o inima !
În ziua de Paște am primit o pereche de opincuțe ca cele
cumpărate de la târg. „De la măgăruș”, a spus mama!
Și în anul acela am petrecut sărbătoarea Învierii Nașterii
Domnului Iisus Hristos bucuroși și fericiți că suntem împreună!