PETRECEREA DE LA BOTEZUL MEU
CARE A ȚINUT TREI ZILE ȘI TREI NOPȚI
Această întâmplare o știu de la mama, însă de fiecare dată
altfel, mai „cu moț”, în funcție de dispoziția pe care o avea
atunci când o povestea. Și o știu cam demult… povestită cu tâlc
în ziua când împlinesc anii de naștere.
Și povestește mama că eram așteptată cu multă dragoste
de toată familia, mai ales de ea, care a reușit să treacă cu greu
de durerea pricinuită de moartea tatălui meu doar prin aștepta-
rea nașterii mele. Și momentul mult dorit a venit într-o zi de
nouăsprezece spre douăzeci ianuarie a anului 1954, într-o iarnă
grea și geroasă când zăpada era la coroana salciei și Dunărea
înghețată tun de puteau să treacă și căruțele pe ea. Povestea
mama că în nopțile geroase se auzeau și lupii aproape de sat în
căutarea mâncării, era o iarnă grea pentru toată suflarea, oa-
meni, păsări și animale.
În așteptarea evenimentului, mama stătea cu surorile ei
încă nemăritate, Gafița, Maria, Ivana și Stela care îi țineau de
urât și o ajutau la treburile de pe lângă casă într-o perioadă atât
de grea: tăiatul lemnelor, făcutul copcilor pentru apă, pregătirea
mâncărurilor. Și ca să le treacă timpul mai ușor, pregăteau pen-
tru mine scutece, bărbițe, feșe, brobodițe, căciulițe, bluzițe
brodate în culori vii și cu modele de toate felurile, ele fiind
foarte pricepute în ale lucrului de mână. Și puneau în munca lor
atâta dragoste pentru venirea mea!
În ziua de nouăsprezece spre douăzeci ianuarie, mama a
simțit că i-a venit sorocul, și-a făcut o bocceluță și a trecut
Dunărea pe gheață la bunica care a ajutat-o să nască. Am venit
pe lume imediat după doisprezece noaptea. Eram atât de mică
după spusele ei încât încăpeam într-o mânecă de cojoc. Îmi
închipui bucuria pe care le-am făcut-o mamei, mătușilor și bu-
nicilor. Se punea problema ce nume să-mi pună. Și mama în
gândul său: “Oare ce nume ar fi dorit tatăl ei?” Dar bunica era
foarte hotărâtă, nașa să dea numele. Pe nașa o chema Ioana și
pe fetele ei, Maria și Anghelița. Și s-au gândit că ar fi bine să
port numele bunicii și al nașei, Ioana. Dar nășica Anghelița nu
a fost de acord, tot satul este plin de Ioane: „O s-o cheme An-
gela, de la numele meu,Le-a plăcut la toți, mai ales
că în sat nu se mai auzise de acest nume. Și așa a rămas, și
de la Angela, mă răsfățau Angelica.
Se apropia ziua botezului când trebuia să mă încreștineze.
Cu trei, patru zile înainte surorile mamei au trecut Dunărea să
încălzească locuința pentru petrecere. După botez urma ca eu și
mama să stăm în casa noastră împreună cu mătușile. Între timp
bunica și mama pregăteau pentru botezul meu mâncărurile pe
care unchii le cărau peste Dunăre.
Cum să mă ducă la biserică?! Era atât de frig în ziua
încreștinării încât m-au înfofolit în pături călduroase și în bise-
rică au încălzit apa în care mă botezau. După slujbă și citirea
moliftei la care mama și cei care asistau au trăit momente con-
tradictorii, bucurie pentru nașterea mea și tristețe pentru tatăl
meu, cu tot alaiul am pornit spre Dunăre. Mama însă nu a vrut
să mă dea la nimeni în brațe, chiar dacă obiceiul era ca
încreștinatul să fie dus de naș, a lăsat-o totuși pe nășica cea
mică să ducă lumânarea. Cu grijă treceau Dunărea, unul în spa-
tele celuilalt, atenți. Nașa Ioana aluneca foarte tare cu cizmele
de cauciuc pe gheață și atunci nașul a luat-o în spate „ciuș”.
Nașa era cam greuță și i-a apăsat cu mâna căciula pe ochi nașu-
lui, acesta nu a văzut un loc de gheață topit și au intrat în apă.
Norocul lor era că ajunseseră la mal. Au fost scoși din apa în-
ghețată și au ocolit cu toții locul spart și au ajuns la mal uzi,
înghețați, speriați, dar bucuroși ca au scăpat teferi. În casă era
cald și bine, mirosurile mâncărurilor calde îi îmbiau, dar trebu-
ia neapărat să-i încălzească pe nași, și aveau unde.
Mama avea o lejancă în loc de pat și tot timpul călduță de
la cuptorul plitei în care cocea plăcinta și pâinea. De haine au
făcut rost, împrumutate de la vecini pe măsura lor. Și s-au așe-
zat la masă închinând un păhărel în sănătatea mea și au
închinat și pentru sufletul tătalui meu picurând câteva picături
pe jos și umezindu-și ochii pentru soarta lui Vasile că nu-și
putea vedea fetița. Între timp au ajuns și bunicii și frații de la
Vulturul cu căruțele să-și vadă nepoțica ruptă din sufletul fiului
și fratelui lor.
Botezul meu a încheiat doliul tatălui meu. Bunicii și frații
din partea tatălui, oameni foarte veseli, au arătat cum se cânta
și se petrecea rusește. Nu s-au lăsat mai prejos nici bunicii și
mătușile din partea mamei, care au cântat niște cântece de pe-
trecere vechi pe care le știau și ei de la bătrânii lor de prin
părțile Făgărașului. Și ca să fie bine, au încheiat cu o căzăceas-
că și o cadânească de le sfârâiau călcâiele. Doar sărbătoreau
venirea pe lume a nepoțelei lor de la Vasea, Dumnezeu să-l
ierte! Și botezul a ținut trei zile și trei nopți, așa de mult s-au
bucurat de venirea mea pe lume.
Zilele treceau și eu creșteam „ca din apă”…„ptiu, ptiu,..
să nu fie de deochi!”… „Cine crește trăiește, cine moare putre-
zește!”, zicea bunica și i se umezeau ochii gândindu-se la tata,
dar îi înflorea fața uitându-se la mine. Și eu eram fericită încon-
jurată de mama, bunicii, mătușile mele, vecinele și nășica mea,
Anghelița, care-și schimbase domiciliul în casa noastră. Și
printre atâtea mătuși, nașe, bunici, mă făcusem cam alintată. Și
cum să nu fiu?! Că numai dacă ziceam „a!”, era cineva drag
lângă mine să mă liniștească.
Cu nostalgie… din copilăria mea!