O ÎNTÂMPLARE NU TOCMAI VESELĂ

CUM NE-AM CERUT IERTARE DE LA GHEDU

Astăzi vreau să povestesc despre un moment trist în familia tatălui meu, dar trecut cu demnitate de toată familia.

Despre bunicul Iftim începuseră  să ne vină vești nu tocmai bune. În ultima vreme era cam bolnav și familia a hotărât să-l interneze la spital pentru analize .După un tratament de două săptămâni a fost trimis acasă să primească îngrijiri în familie. Fără să audă bunicul, doctorul  le-a  spus unchilor că se pot aștepta la orice și este bine să facă pregătiri ca să nu fie luați pe nepregătite.Bunicul avea rinichii bolnavi. Acasă primea toate îngrijirile de la băbica, mătuși, unchi,nepoți .Viața din casa lor nu se schimbase cu nimic.La fel ca și înainte se întâlneau duminica la masă împreună râdeau , glumeau. Numai bunicul nu mai era ca altădată, se simțea din zi în zi mai slăbit, fără putere și nu se mai ridica din pat  decât foarte rar , și chiar atunci, cu ajutorul cuiva.

Când a văzut că i se apropie sfârșitul și mai avea încă atâtea să ne mai spună, bunicul i-a zis bunicii să cheme acasă pe toți, copiii, nurorile, nepoții la o masă,ca  să-i vadă  grămadă, așa ca altădată.

Vestea a căzut ca un trăsnet pentru toată lumea. Ne-au trimis vorbă și nouă să ajungem la ei în acea duminică, neapărat. Pe tata îl considerau ca și cum ar fi fost fiul lor. Am plecat spre bunici ,a doua zi cu căruța. Mama a pregătit cu o zi înainte, câte ceva de mâncare ca  să le ducem gândindu-se că băbica nu ar fi avut timp să facă mâncare , acum ocupată mai mult cu el.  La fel ca mama s-au gândit și celelalte nurori și nu a venit nimeni cu mâna goală la bunici. Mătușile ca niște albine nu au așteptat să fie rugate și au așezat masa, iar noi copiii făceam ture prin curtea mare a bunicilor cam fără chef..Simțeam că nu este o întâlnire obișnuită.  Am fost strigați în casă și ne-am așezat emoționați la locurile noastre, tot la  măsuța rotundă și scundă, la care ne așezam de fiecare dată. Acum era o întâlnire de familie altfel decât cea de altădată când se cânta, iar noi, copiii, dădeam spectacol. Ghedu a vrut să ne vadă pentru ultima dată din nou, adunați în casa lui. Și cum era un om vesel, ne-a rugat să cântăm câteva cântece cum obișnuiam când ne mai întâlneam. Am cântat, dar nu mai erau acele glasuri  vesele. Atunci pentru prima dată ne-a spus că atunci când el nu v-a mai fi și a continuat uitându-se la fiecare lung – că așa este roata vieții –   să nu țineți doliu și, mai ales, nimeni să nu poarte negru după mine …pentru că mie îmi place veselia. „Să aveți grijă de mama voastră și să veniți mereu acasă,ca să nu simtă lipsa mea. Și voi să vă aveți bine!” Mie nu-mi venea să cred că bunicul nu va mai fi. Așa cum stătea în pat și ne vorbea, era același bunic cu părul cărunt, cu ochi albaștri, liniștiți și veseli. Avea aceeași voce caldă și voioasă. Bunicul meu știa să treacă demn prin acest eveniment foarte greu din viața lui.

După sfaturile pe care ni le-a dat, ne-a făcut semn că vrea să se odihnească puțin. Noi toți îl urmăream speriați. După un moment în care și-a tras răsuflarea și-a cerut iertare de la noi , dacă ne-a supărat vreodată. Apoi pe rând  am trecut fiecare pe la patul bunicului, îi sărutam mâna ,iar el ne binecuvânta mângâindu-ne pe cap,iar nouă copiilor, ca de obicei ne dăruia un bănuț.

N-am să uit niciodată privirea cu care ne scruta lung pe fiecare, parcă ar fi vrut să ia cu el imaginea celor dragi.  A fost o întâlnire ca altădată… numai că acum ne luăm adio de la bunicul nostru, care ieșea din viața noastră și de pe scena vieții, dar niciodată din inimile noastre.

Evenimentul cu iertarea bunicului m-a marcat. Am înțeles că atunci se rupe ceva din tine și, cu toate acestea, bucățica ruptă, o găsești undeva în inima ta ,de câte ori îți dorești. Bunicul ne-a arătat demnitatea evenimentului prin care tocmai a trecut. Cu toate că l-am văzut fără suflare, mi-l amintesc întotdeauna cu căruța și căluții lui gătiți de sărbătoare, primul leagăn pe care mi l-a făcut și pe care l-a legat de salcia din capătul grădinii…

Și la toate evenimentele importante  din viața mea l-am simțit  lângă mine. l

Cu admirație și tristețe… despre Ghedu, bunicul meu, cu ochi albaștri ca apa Dunării lângă care a trăit fericit.