Bună ziua, prieteni!

Astăzi despre povești și povestitori…Ce-ar fi copilul fără povești sau adolescentul, tânărul, dar mai ales seniorul ? De ce fir să se țină dacă n-ar avea poveștile în el ….De fapt chiar el este povestitorul.

Poveștile și povestitorul

Încă de mică am iubit poveștile și cred că nici nu se putea altfel, că de când am făcut ochi și am început să înțeleg ce și cum, mă trezeam legănată în brațele mamei, ale mătușilor și ale bunicilor care mă linișteau fiecare cu tot felul de povești simple, născocite pe loc, așa cum știa fiecare.

Eu, așa mică cum eram, cu ochii larg deschiși și mirată ascultam ce îmi povesteau, iar în gândul meu cuvintele se legau în imagini așa cum le înțelegeam la vârsta fragedă pe care o aveam.

Și la ce nu te puteai gândi atunci?!

În mintea mea prindea contur Bau-Bau, cum arăta, ce voia, cine era… poate cine știe… era o bătrână gârbovită sau o vrăjitoare… sau mai știi poate un duh rău, dar Zâna cu cine se aseamănă… cu mama, nana, mătușa care mă răsfăța mai mult… și cum treceam din brațe în brațe, legănată de poveștile spuse de cei care mă iubeau, cu timpul ajunsesem o mică povestitoare.

Îmi amintesc cum îmi adunam prietenii în balconul casei și acolo eram educatoarea sau învățătoarea și le spuneam povești sau altădată îi ascultam la lecții și chiar le puneam note într-un carnețel făcut special pentru joaca noastră.

Și cum să nu iasă din mine o povestitoare dacă a trebuit să ascult povești de la trei rânduri de neamuri ?! De la fiecare am învățat câte ceva, dar cel mai mult de la bunici. Ajunsesem să fac trierea poveștilor… astea de la bunica româncă, astea de la bunica haholcă… asta de la… cealaltă de la… le așezam pe căprării, cum se spune acum, pe fișiere.

Cu cât creșteam îmi schimbam prioritățile. Voiam alte povești. Abia așteptam să se însereze și mă duceam pe la porțile unde se așezau bătrânele din sat și uimită ascultam tot ce sporovăiau ele: ba ce s-a întâmplat cu cutare din sat și cât de frumoasă este fata lui… sau ce voinic este băiatul lui cuta-re. Ascultam cu sufletul la gură tot ce povesteau și ușor, ușor mă trăgeam lângă bunica sau altă bătrână din sat și o rugam să spună o poveste despre orice. Se învățaseră cu mine, deja știau că dacă eram acolo, trebuia neapărat să se spună și o poveste…

În serile călduroase ieșeam în curte acolo unde bunicul așezase un polog ca să ne răcorim și să ne ferească de țânțari și moțăiam legănată de poveștile bunicii Ioana de care eram foarte apropiată.

În timp ce povestea, amețită de mirosul de salcâm, tei, iasomie busuioc, izmă sau regina nopții, nelipsită în curtea bunicii, abia dacă o mai auzeam cum spunea că fetița este bună, ascultă de cei din casă și pentru asta Doamne – Doamne îi trimite un îngeraș ca s-o păzească, și cu ochii mijiți de somn o ascultam până când moș Ene trimitea somnul odihnitor pe genele mele.

Și nu-i așa, cine poate să povestească și să spună mai frumos o poveste?

Acum când scriu despre asta, cred cu toată ființa mea că bunicile sunt predestinate de Sus ca să aibă meseria de povestitoare, bucătăreasă și mângâietoare, cea care alină toate neliniștile și supărările celor mici.

Mai târziu, când mai crescusem, încercam alte bucurii și îmi lărgeam teritoriul poveștilor pe lângă prietenii bunicu-lui.

Parcă îmi plăcea mai mult între ei. Mă așezam liniștită și nerăbdătoare pe prispa casei unde erau așezați pentru tihnă bunicul Ghiță cu prietenii și fratele lui mai mic. Se odihneau fumând o țigară umplută cu tutunul din grădina casei. Mă uitam la ei curioasă cum își făceau țigările punând tutunul fărâmițat în foiță răsucindu-le tacticos și udând foița cu limba, iar eu așezată pe genunchii bunicului îi ascultam cum povesteau și își aminteau din tinerețea lor.

Aud și-acum vocea unui prieten care spunea:

– Măi Ghiță, Ghițăăă… măii… îți amintești mă, omule, de aia, de aialaltă, și-i auzeam cum povesteau încet, mai mult în șoaptă, iar eu îmi ascuțeam urechile ca să aud tot și să nu pierd nimic din ce povesteau din aducerile lor aminte.

Povesteau cum au plecat din satul lor și s-au așezat pe pământul mănos de pe malul Dunării sau cum după puțin timp satul a fost inundat, iar femeile și copiii au fost evacuați în alt sat pe un loc mai înalt, cum au rămas acolo doar bărbații ca să facă de pază nopțile… sau alte amintiri de pe timpul foametei, a secetei, a războiului…

În timp ce poveștile curgeau lin, Moș Cartoafă, prietenul bunicului și mai târziu al meu, își scotea tacticos de la brâu fluierul ca să trezească curiozitate și cânta atât de duios o melodie de dor sau de jale, după cum avea sufletul. În noaptea care punea stăpânire peste sat, când cele văzute și nevăzute se cer spuse, în aer plutea bucuria și tihna.

Ascultând tot felul de povești, iar eu crescând, mi-a venit rândul să creez povești spuse de mine, dar altfel, cele amestecate și auzite de la cei care mi le povesteau. Ei bine, mai puneam și eu câte o codiță colo-acolo ca să cadă mai bine…

Mă gândesc că încă de-atunci, din copilărie, poveștile și-au găsit loc bun în mine și-au rămas acolo unde le păstrez cu grijă și acum așa cum le-am primit în mătasea curată și fină. Din când în când câte una din ele, mai nerăbdătoare, cere să fie scoasă.

Am avut grijă să îmi fac timp să le așez într-o oarecare ordine și le-am dat drumul la lume în această ordine: poveștile copilăriei, ale adolescenței, ale tinereții și cele ale dascălului.

Acum vin cu o întrebare directă:

Nu-i așa că am făcut bine ca să le strâng în inima mea ca să le aflați și Domniile Voastre, Cititorii mei?

Și cum sunt sigură că vă plac… uite, astăzi le trimit spre voi și le dau libertate să zboare spre inimile care le primesc.