O poveste de primăvară!

PRIMĂVERI DE POVESTE
Am iubit primăvara de când mă știu!
De la primul fir de iarbă și primul ghiocel firav înflorit în curtea noastră, primul cotcodăcit vesel al găinilor, zborul și ciripitul gălăgios al păsărilor care zburau de colo-colo căutându-și cuibul gol, soarele vesel care își făcea loc printre norii încă întunecați și leagănul meu făcut dintr-o sfoară veche legată de o grindă în saivanul văcuțelor, acolo unde mă lăsam în voia imaginației în aerul rece și pur care îmi tăia răsuflarea.
Mă trezeam din visare în cotcodocitul găinilor care anunțau că oul este gata, iar soarele îmi trimitea razele calde și strălucitoare care îmi încălzeau inima cu trăirile minunate pe care le simțeam. Bucuria cu care trăgeam aerul ca să simt în mine mirosul, gustul, culoarea de pământ reavăn, toate făceau să mă simt recunoscătoare că sunt din acel loc.
Tata, prin grădină, își căuta de lucru cu un foarfec în mâ-nă și mai tăia câte o crenguță rebelă la un pom cu mugurii gata să se desfacă, iar mama se uita prin curte cu ochii ei de arhitect făcându-și planuri ce să mai dărâme sau ce să mai construiască.
Ca să vă spun drept, cum apăreau primele raze ale soare-lui, primul vânticel blând și primele colțuri firave de iarbă, nimeni nu mai intra în casă. Nu îmi aduc aminte să fi primit mărțișoare în copilărie, dar imediat, la primele semne ale primăverii, mama îmi croșeta din fir alb și roșu un lănțișor pe care mi-l lega la mâna dreaptă, ca să-mi poarte noroc și îl țineam toată luna martie. Apoi urmăream prin curte când apăreau primele insecte care, încă adormite, se târau printre firele de iarbă firave, ca și ele, după iarna lungă în care au stat ascunse în cul
cușurile doar de ele știute. Când vedeam prima gâză sau un gândăcel mic răsturnat cu piciorușele subțiri chinuindu-se să se întoarcă și atunci doar cu ajutor, mergeam în grădină sau în curte unde căutam o piatră mai lată, pe care o dezlipeam de pământul bine înțelenit, dezlegam ața de la mână și o puneam sub piatra aleasă. Abia după o săptămână ridicam piatra și, da-că sub ea găseam furnici sau alte gâze, înseamna că urmau o primăvară și o vară bogată, văcuțele făceau viței, curtea va fi plină cu pui, gâște, rațe și noi, copiii, vom fi veseli și sănătoși tot anul.
Cel mai mult mă bucuram când găseam o gărgăriță sub piatră. O luam cu grijă în mână să n-o strivesc și-i cântam:
Gărgăriță riță,
Zboară-n poieniță,
Unde vei zbura,
Acolo va fi casa mea.
Și, după ce își lua zborul, o urmăream atentă în ce parte și mă bucuram când zbura spre casa unde locuia unul dintre prietenii mei.
Îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, și de o altă primăvară când mai mulți elevi din satele de pe malul Dunării ne-am întâlnit pe vapor ca să mergeam în Tulcea la liceele unde învățam fiecare. Ne cunoșteam deja, dar de astă dată printre ei era și un grup de profesori tineri din Caraorman. Cu ei ne-a făcut cunoștință colega noastră de liceu, Marusea. Din grupul lor, mi-a tras atenția un tânăr profesor blond, cu ochii verzi și atât de calzi! Și m-am mirat, parcă mai văzusem acei ochi undeva. Când să cobor de pe vapor, eu nu îmi găseam bagajele! Le-am căutat peste tot, dar când m-am uitat spre pasageri l-am văzut cu bagajul meu în mână. M-am apropiat și am tras spre mine sacoșa supărată, mâinile noastre s-au atins, m-am înroșit până în fundul ochilor și inima zici că pornise la fugă în trap. Îmi scăpărau ochii de furioasă că cineva a îndrăznit să-mi ia bagajul și am plecat ca o furtună spre schela de ieșire din vapor să mă îndepărtez de el, însă când mi-am aruncat ochii în urmă, am văzut că este în spatele meu.
M-am oprit pe loc să văd dacă mă urmărește, dar se făcea că se uită în altă parte. Am plecat din nou și el după mine cu pași mai mari până m-a ajuns în dreptul unei cafenele și atunci mi-a spus pe un ton firesc că este bine să ne oprim la terasa unde ajunseserăm ca să bem o cafea și să vorbim. M-am oprit ca să văd ce vrea să-mi spună și când s-a uitat la mine, am știut …Gândeam la fel!
A comandat două cafele și am început să sorbim din ele, ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic. Mai târziu, am început să mă joc cu ceștile, pe care le-am întors cu gura în jos ca să văd ce arată în zațul bine întins în ceașca răsturnată. De fapt nu știam să ghicesc, dar atunci parcă cineva îmi șoptea ce să spun. A fost prima dată când m-am uitat la semne și am început să le descifrez. Ceașca lui era foarte frumoasă! Zațul de cafea se întinsese fin în culori calde care nu prevesteau cumpene sau necazuri. M-am uitat mai bine și am văzut pe tot fundul ceștii un cerb mare, alb, cu coarnele ca niște crengi ale unei ramuri de copac. Pe pereții ceștii mai erau niște puncte pe care am început să le număr. M-am uitat la ele și am văzut că punctele erau precise, mai mult cafenii spre galben și cu voce joasă am început să spun ce văd în semnele din ceașcă.. „Cerbul, după mine, înseamnă o prietenie sau chiar o dragoste cum nu s-a mai întâlnit și punctele arată că peste cinci zile sau poate luni, nu am cum să știu”, i-am spus: O să ai un eveniment feri-cit în viața ta și este pe-aproape!”
Îmi sorbea cuvintele și parcă ne conectaserăm într-o altă lume, cea a misticului și între noi se aprinsese o scânteie care lumina strălucitor și cald. Se uita uimit la mine și se mira că fata pe care abia o cunoscuse îi citea în cafea destinul și ceea ce avea să i se întâmple.
A fost curios să vadă și ceașca mea, dar nu am vrut, însă a tras-o din mâna mea și ne-am întâlnit iar mâinile. Atingerile îmi dădeau fluturi în stomac și parcă pluteam… apoi mă bâlbâiam, mă înroșeam la față, ba îmi era frig, ba cald, vocea îmi era gâtuită, dar nu m-am speriat. Am pus-o pe seama cafelei!
Curioasă, mi-am aruncat ochii pe ceașca mea… erau niște dâre care arătau drumuri, dar care se întâlneau în același loc, punctele erau tot cinci, însă la mine mai erau și câteva raze de soare care porneau de pe marginea ceștii și se uneau la mijlocul ceștii într-un Soare minunat. Ne cădeau amândurora cam aceleași bucurii.
Începuserăm să ne întâlnim destul de des și mai ales în vacanțe, dar și atunci cu multe peripeții ca să nu afle mama Chiar nu știu cum se întâmpla, dar mă trezeam pur și simplu cu el la sat. Ne vedeam doar câteva ore, după care pleca înapoi cu pasagerul la Caraorman. Ne găsiserăm o ascunzătoare în casa bunicii și chiar bunica mi-a spus ca să ne întâlnim la ea ca să nu ne iasă vorbe rele prin sat. După ce ne primea, ne privea, ne asculta și ne omenea. Lângă ea ne simțeam liniștiți și puteam să vorbim despre noi!
Între timp aflase și mama de întâlnirile noastre…
Bunica mi-a spus în taină să încep să-mi aduc câteva hai-ne și să le las la ea. Și am început să strecor prin geanta mea sau prin sacoșele cu mâncare pe care i le trimitea mama câteva haine fără să știe ea, care nu știu de ce se făcuse de o vreme bănuitoare.
Întâlnirile noastre erau mai dese și ne trimiteam scrisori aproape în fiecare zi, iar altădată vorbeam la telefon. Telefonul era instalat la dispensarul satului unde era moașă doamna Bucuroiu Florica.
I-am povestit și ei de prietenia cu băiatul cu ochi verzi, neacceptată de mama și am rugat-o să nu spună la nimeni că vorbesc la telefon cu un băiat din alt sat, ba chiar am stabilit niște ore la care să mă sune ca eu să pot pleca în sat cu diferite motive și să nu intre mama la bănuială.
Primeam scrisori aproape la două zile. Ne ajuta și poșta-șul, unchiul meu, Ștefan Postu, care știa că mama nu îngăduia această prietenie și aducea scrisorile la bunica. Eram fericită că prietenia noastră era încurajată și apreciată de cei din sat!
Se aflase cam în tot satul de povestea noastră și toți țineau cu noi fără măcar să-l cunoască cineva pe băiatul cu care eram în vorbă și au început discuțiile… Mamele de băieți se gândeau cam așa!
„Lasă, că știe Angelica ce face! Să iubească pe cine vrea. De ce trebuie să se mărite cu un băiat bogat?”, și o bârfeau pe mama…
„Parcă Miluța este foarte bogată!”
„În familia lor, baba Ioana și-a lăsat fetele și băieții să se mărite și să se însoare cu cine au vrut. Nu știu ce-a apucat-o acum ca să-și mărite fata cu un băiat bogat.”
Mie îmi plăcea de familia lor, dar mai ales de mama băiatului, care era o persoană caldă, bună și de treabă însă fără legătura pe care și-o doreau mamele noastre. Că mă voiau de noră această familie bogată din sat, am avut multe de tras. Îmi purtau sâmbetele multe prietene care își doreau și ele să intre noră în această familie. Își arătau această dorință pe față, trecând pe lângă curtea lor gătite și cu pași înceți, doar-doar vor fi văzute cât de frumoase, voinice și bune de muncă sunt pentru o gospodărie așa de mare, nu așa firavă și sclifosită ca mine.
Dar gusturile și dorințele oamenilor nu se comentează.
Familiile noastre se întâlneau foarte des la mese și făceau planuri.
Într-o seară, au venit la noi mai târziu, ca să nu fie văzuți de sat și ca să le spună alor mei că au auzit prin sat vorbe și „nu iese fum, fără foc”, a spus unchiul Dumitru supărat. Se aude că Angelica are un prieten cu care se mai întâlnește câteodată chiar la baba Ioana.
Mama scăpăra de supărată ce era și m-a chemat să spun în fața oaspeților dacă este adevărat.
Și pentru că m-au luat pe nepregătite, am considerat că cel mai bine este să le spun adevărul și am început curajoasă că eu pe băiatul lor nu-l iubesc, este doar colegul meu de clasă și
țin la el ca la un prieten. Am crezut că dacă le spun adevărul le înmoi inima, dar din contră, într-o clipă s-a dezlănțuit furtuna. Mama m-a luat de mână, m-a dus între ei și a început cu muștruluiala.
– Tu ai noroc „cu carul” și-i dai cu piciorul! Și pentru ci-ne?! Pentru un băiat pe care nu-l cunoști! De asta te-am dat la școală ? Ca să râzi de noi?
M-am înroșit la față și ca o furtună am ieșit din casă. Și am fugit spre bunica, scăparea mea, care m-a primit și m-a liniștit în felul ei.
– Lasă, bunică, că-i trece! Ce bine ai făcut că ți-ai adus schimburi la mine! Hai mai bine să mănânci și să te odihnești, iar mâine, după un somn bun, o să vedem ce facem!
Nici nu m-am trezit bine dimineața și, așa cum zicea bunica, „încă nu îmi înghițisem gălbenușul ”, că ne-am trezit cu mama, supărată foc care a intrat peste mine în dormitor și a continuat dojenile nespuse cu o seară înainte. Dar bunica a lu-at-o deoparte și i-a spus ceva fără să aud și eu, chiar nu știu despre ce au vorbit, dar după aceea mama s-a mai liniștit puțin și m-a lăsat să stau la ea un timp, chipurile ca să o ajut la treabă. Oricum o luam …mama pica întotdeauna în picioare!
După această întâmplare am vorbit cu prietenul meu ca să mai rărim un pic întâlnirile până când se liniștesc spiritele, însă ne trimiteam scrisori sau vorbeam la telefon. Mama se liniștise crezând că tot răul e spre bine. Și dragostea noastră creștea ca o cocă cu plămadă bună! Aveam cine să pregătească atmosfera prielnică ca să crească fragedă și pufoasă!
Era draga mea bunică care știa să pună în ea ingredientele cele mai potrivite: bunătate, căldură, dragoste, bucurie și multă speranță!
Și îmi amintesc, parcă ar fi astăzi, de primăverile mele de atunci cu bucurie și nostalgie!
La cele de acum, cu bucurie și binecuvântare!
Și la cele care vor veni, cu speranță și pace!
Să avem întotdeauna primăvara în suflet!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *