AMINTIRI DRAGI DESPRE

BUNICUL VASILE

Am fost binecuvântată cu trei perechi de bunici: din partea mamei, a tatălui natural, Vasile, și a tatălui Ionică, cel care m-a crescut.

Dacă mă întrebați la care am ținut cel mai mult, îmi este greu să vă răspund. Pe toți i-am iubit la fel de mult, dar pe fiecare altfel și pentru altceva.

Bunicul Vasile locuia în satul Seimenii Mari, pe brațul Dunării, la Cernavoda. Satul în care s-a născut tata era așezat pe alt mal al Dunării, destul de departe de satul nostru, dar pe care le legau aceleași minunății… balta, pescarii, cerul și peisajul sălbatic plin de verdeață și frumusețe crudă. Casa bunicului era așezată chiar pe Malul Dunării. Norocul lui era că niciodată casa nu era inundată pentru că era așezată pe un loc mai înalt față de celelalte case.

Locuia acolo singur după ce bunica murise cu mulți ani înainte, în perioada când tatăl meu își făcea stagiul militar. Rămăseseră cinci copii, dar nici unul căsătorit, două fete și trei băieți: tata, unchii Nicu și Mitu, și mătușile Jana și Veroana. El, împreună cu mătușa Sofia, sora bunicii Iana, au ajutat, cum a putut fiecare, copiii rămăși fără mamă tocmai când aveau cel mai mult nevoie de sprijin de la amândoi părinții.

Pe bunicul Vasile l-am cunoscut când aveam vreo zece ani.

Într-o zi de primăvară spre vară eram împreună cu mama la Dunăre. Mama spăla lâna, iar eu îmi petreceam timpul aruncând pietricele în apă. Din când în când trecea câte o șalupă și valurile se trăgeau. Atunci eu intram repede în apă să caut pe sub pietre peștișorii care se ascundeau de teamă că nu mai aveau apă. Și eu, ca și ei, alergam speriată să nu mă ajungă valurile, dar nu înainte de a găsi câțiva peștișori pe care-i puneam într-o găletușă pe care o umpleam apoi cu apă și mă jucăm cu ei. După ce terminam joaca, nu îi chinuiam, îi aruncam înapoi în Dunăre.

În acea zi, la locul unde mama spăla lâna, ne-am pomenit cu bunicul, un bătrânel înăltuț, cu păr alb. Bunicul s-a apropiat de malul Dunării și m-a întrebat dacă sunt fata lui Ionică. Am știut că este bunicul Vasile din povestirile lui tata. Ajuns în sat, întrebase pe vecina noastră dacă știe unde stă Ionică, băiatul lui. Vecina i-a arătat unde ne găsește.

Așa l-am cunoscut pe bunicul. A venit pe nepusă masă, după ce tata, supărat după moartea mamei, plecase în lume din satul în care se născuse și a ajuns în satul nostru, unde și-a întemeiat familia, departe de locul natal.

Bunicul venise să vadă și să cunoască familia fiului răzvrătit. I-a plăcut ce a văzut. Aveam casă frumoasă, mama era o gospodină bună, eu, fiica lor cea mare, eram fericită și grijulie, mai ceva ca o mamă, cu surioara mea cea mică.

A stat atunci câteva zile la noi. Se simțea bine în familia și în casa fiului său, ținută cu mâini puternice de mama. Bunicul nu se mai sătura să ne privească cum trăiam, cum ne organizam. Am mers cu el în vizită la bunica, la mătușile mele căsătorite și la nașii de cununie ai părinților mei, Ion și Ileana, să cunoască familia în care a intrat fiul său. Îi plăcea viața noastră. Eu eram mai tot timpul pe lângă el. Mi-a spus multe povești despre tata când era mic, despre frații și surorile lui, despre bunica Iana și cât de supărat a fost tata când aceasta a murit.

Cred că toți bunicii sunt la fel. Au cu ei poveștile și vorbele bune și calde. Ori ai mei semănau între ei?! Cred că aveau acest dar pentru că trăiau pe malul Dunării! …Nu cumva sunt fermecați cei care trăiesc pe malul ei?

Când a plecat bunicul, m-a luat și pe mine în satul lui. Eram în vacanță și urma să stau cu el cât vreau, până mi se făcea dor de acasă. Am călătorit din nou cu trenul, doar că de astă dată era o călătorie mai mare decât prima. Ne opream prin gări și am văzut oameni mulți. Bineînțeles că aveam la mine pietricica talisman, dar de data aceasta o țineam în buzunar. De la ultima gară până în satul bunicului, am călătorit cu autobuzul. A fost pentru prima dată.

Odată ajunsă la casa lui, mi se părea că sunt la noi acasă. Era tot lângă Dunăre. Mi-am făcut repede prieteni din vecinii noștri. Zilnic venea Ștefan, un nepot de nepoată al bunicului, care mă iniția între copiii și jocurile de acolo. Mă înțelegeam bine cu noii mei prieteni. Și ei, de-acolo, aveau aceleași jocuri ca ale noastre.

Când îmi era dor de casă, și mai ales de surioara mea pe care nu am putut să o luăm cu noi, aruncam câte un căluț din piatră pe apă și trimiteam gândurile mele spre Dunărea noastră.

…Toți bunicii mei aveau ochii albaștri… în mod sigur Dunărea era de vină…

Casa bunicului Vasile era primitoare și caldă. Avea o cameră cu multe cărți, la fel ca la bunica Ioana. Numai că bunicul avea cărți de istorie pe care le citea seara. Îmi spunea că în ele este toată istoria neamului nostru, cu luptele care s-au dat pentru apărarea pământului nostru.

„Când o să fii mare, o să-ți las aceste cărți ție.”

Seara îmi citea, ziua mă plimba prin sat pe la rudele lui, pe la vecini, să vadă toată lumea pe fata lui Ionică. Și toți se mirau ce mult semănam cu tata.

Bunicul m-a dus și la mătușa Sofica, sora bunicii Iana, care semăna leit cu bunica, după cum spunea bunicul. Îi ținuse locul bunicii Iana cam în toate, mai ales în sfaturile de care au nevoie tinerii.

Au venit să mă cunoască și frații și surorile tatălui. Mătușa Jana și unchiul Mitu semănau cu tata, bruneți, probabil semănau cu bunica. În schimb, mătușa Veroana și unchiul Nicu erau blonzi ca bunicul, dar toți erau tineri, buni și darnici.

Îmi amintesc că la prima întâlnire cu ei am primit de la fiecare un mic dar.

Mătușa Jana mi-a adus un șir de mărgele roșii, mi le-a pus imediat la gât și m-a lăudat că ce frumoasă sunt.

De la mătușa Veroana am primit o rochie roșie cu volănașe, din stambă, cusută chiar de ea.

Unchiul Mitu mi-a dăruit un coș plin cu piersici mari, cu puful încă pe ele. Unchiul lucra peste Dunăre de casa bunicului la o livadă de piersici, la Borcea. În timp, vacanțele le făceam la el împreună cu surorile mele.

Și unchiul Nicu, care semăna leit cu bunicul, a scos din buzunar o cutiuță din scoici în care se afla cochilia unui melc, lustruită, și m-a învățat să ascult vuietul mării.

M-am bucurat de toate darurile primite, dar mai ales că i-am cunoscut pe frații și surorile tatălui meu. Mă simțeam în casa bunicului Vasile ca la mine acasă, numai că mă jucam cu alți prieteni. Și aici erau destui. Ne jucam pe malul Dunării și făceam întrecere cu călușeii pe luciul ei. Doar seara când îmi citea bunicul din cartea cu povești din istorie, mi-ar fi plăcut să fie și surioara mea lângă mine sau măcar una dintre păpușile mele. Bunicul avea curtea plină de rațe și aproape în fiecare zi mâncam câte două, fierte. Era mai greu să le cureți de pene. Pregăteam mâncarea amândoi. Avea o grădiniță mică în curte și un cais cu caise, parcă era al nostru, cel de la poartă. Mai avea în curte un leagăn ale cărui brațe de lemn erau tocite de câte bucurii făcuse în curtea în care au crescut fericiți cinci copii.

Bunicul Vasile pescuia din când în când. Dunărea la Seimeni Mari era lată, aproape că nu vedeai cu ochii până în partea cealaltă. Locul îmi era cunoscut, stuf, papură, pescari care trăgeau la setcă, la prostovol. Într-una din zilele în care bunicul era pe Dunăre, la pescuit, m-am gândit să fac singură ceva de mâncare, mai deosebit. Și m-am gândit la o supă de rață.

În beci am găsit două rațe gata pregătite să le fierbem pentru când venea bunicul de la pescuit. Am cules din grădină legume și le-am curățat. Am aprins focul, am pus rațele în oală, am dat drumul în ea la toate legumele curățate și am făcut supă după rețeta vecinei noastre, tanti Marișca, care punea unele legume întregi. Îmi plăceau supele ei cu tăiței de casă. Vara le pregătea afară la o plită cu lemne, și eu, pe lângă ea, urmăream cum le face, în așteptarea unei farfurii de supă fierbinte, dar probabil am lipsit de la lecția când tăia tăiețeii. Așa că i-am tăiat cum m-am priceput mai bine și le-am dat drumul în oala cu supă.

Până să vină bunicul, am aranjat masa pentru două persoane importante, nepoata și bunicul. Am așezat castroanele, lingurile, pâinea. Din grădinița bunicului am rupt câteva crăițe pe care le-am pus într-un pahar, pe masă și câteva caise pentru a completa meniul.

Când a ajuns acasă, bunicul a fost foarte încântat să găsească masa aranjată de nepoata lui. Mirosea foarte bine supa făcută de mine, dar când am ridicat capacul, tăiețeii crescuseră așa de mari încât ieșeau din cratiță. Se pare că-i tăiasem prea lați. Noroc cu bunicul, care m-a ajutat. I-a scos într-un lighenaș, a pus carnea și legumele în farfurie, iar din lighenaș serveam doar câte un tăițel uriaș… dar cred că nu am mâncat o supă mai gustoasă! Martor mi-a fost bunicul Vasile!

Cu drag… din copilăria mea!