OM ȘI CÂINE
OM ȘI CÂINE
Ne-am trezit într-o dimineață de primăvară cu mătușa
Gafița că a venit acasă la noi cu un coșuleț acoperit cu o pânză
roșie. Asta ne-a trezit curiozitatea la toți ai casei, care nici măcar
nu bănuiam ce are în coș. Nu ne-am mirat prea mult, pentru că
mătușa era vestită în a ne face bucurii și surprize din cele mai
frumoase.
Cu niște mișcări încete și măsurate, special ca să ne
trezească interesul, a ridicat pânza de pe coșuleț și dinăuntru ne
cerceta cu ochii ca niște mărgele un cățeluș negru, speriat și
curios. Acum nu știu ai cui ochi erau mai curioși, ai cățelului
sau ai noștri, drept este că ne-am bucurat de surpriză și
așteptam să vedem ce se va întâmpla mai departe.
Mătușa ne-a spus că este singurul dintre puii care a rămas
după ce a fătat cățelușa Bela și, pentru că ei aveau destui câini
în curte, ne-a întrebat dacă îl vrem și l-a scos afară ca pe un
trofeu să-l vedem cât este de frumos și vioi, cum s-ar spune știa
să-și vândă marfa. De fapt mătușa îl iubea și nu voia șă ajungă
pe drumuri.
– Noi, a spus mătușa, îl strigăm Țiganu’. Și el parcă
înțelegând despre ce este vorba a dat din codiță și, după ce ne-a
privit pe toți ai casei, l-a ales pe tata.
La început timid și apoi tiptil-tiptil, lingușitor și cu niște
ochi care parcă cerșeau dragostea, s-a apropiat de el cu pași
șovăitori uitându-se în ochii lui și, înțelegându-se din priviri,
s-a culcușit la picioarele lui, liniștit ca lângă mama lui.
Și de atunci a fost umbra tatei.
Țiganu’, dar îl alintam Țigănuș, era un cățel negru catran,
fără nicio pată de altă culoare, doar ochii îi sticleau jucăuși și
buni, care îl luminau.
După mine i-aș fi dat numele Hoțilă pentru că tot timpul
fura de la ușă un papuc, o gheată, un ghem al mamei din care
împletea și găsea întotdeauna ceva care să fie al lui și nu le lăsa
pe oriunde. Avea obiceiul să le ducă în grădină sub un gutui,
acolo după niște măturici unde le ascundea. Ascunzătoarea lui
a fost repede descoperită de sora mea cea mai mică care, ca și
el, avea locul de joacă tot pe acolo.
Tata, după ce a văzut că el a fost ales dintre toți ai casei, a
socotit că numele nu i se potrivește, era prea de rând și, în
amintirea câinelui din copilărie pe care l-a iubit mult, i-a pus
numele Patrocle și așa i-a rămas.
Când a fost strigat pe numele nou, a dat din codiță semn
că-i place, chiar mai mult decât celălalt nume, care era mai
mult o poreclă de la culoarea blăniței pe care o avea și se cam
rușina cu așa nume.
Prietenia care s-a legat între el și tata este ca o poveste!
Era o legătură dintre două suflete. Se înțelegeau pur și
simplu fără cuvinte, gesturi. Doar din priviri.
Cu timpul, Patrocle ajunsese să fie ca unul din familie. Se
așeza la picioarele tatei și asculta ce vorbeam. În timp ce
picotea, mai ridica din când în când câte o urechiușă, a
îngrijorare, semn că nu pierdea nimic din discuția noastră sau
încuviința ceva dând din codiță când era mulțumit.
Ne iubea pe toți din casă, dar tot timpul îl căuta cu
privirea pe tata.
Din colțul pe care și-l alesese lângă cotruța plitei, era tot
timpul atent, cu ochii ca niște bobițe urmărea ce face fiecare și,
cum se pregătea tata să plece pe la vite, se rdica și el. Găsise
un șiretlic ca să meargă cu tata. Se târa usor cu ochii închiși
crezând probabil că dacă el nu ne vede, nici noi pe el și încet-
încet, chiar târâș, pleca după tata.
Mama, care se prinsese de șiretenia lui, îl certa, iar el, cu
codița lipită și cu niște ochi rotunzi, se uita la noi ca un
cerșetor. Șovăia între să plece, să nu plece, până când mama se
îndupleca și-i scurta chinul și cu o voce caldă îi spunea:
– Hai, gata, pleacă! și el fericit că are voie, chiar de la
stăpăna casei, își îndrepta spatele și în pași veseli, mai mult
țopăiți de parcă dansa, pleca după tata, care-l mângâia pe spate
și-i spunea simplu, dând din cap ca o dezaprobare:
– Hai, măi băiete, că iar i-ai păcălit!
Și se ținea după el cât era ziulica de lungă!
Era tovarășul lui în zilele de primăvară, de vară, toamnă,
iarnă, atunci când nu pleca din sat, la coloană.
Tata împărțea frățește cu el mâncarea și aveau discuții
fără cuvinte destule când erau doar ei doi, ore în șir, pe câmp,
la vite sau la baltă cu treburi.
Eu cred că întelegea tot ce vorbeam și, după intonația pe
care o aveam în glas, era supus sau jucăuș. De multe ori ne
amuzam de giumbușlucurile pe care le făcea. Pentru joacă însă
o alesese pe sora mea cea mică.
Cel mai mult îi plăcea să se joace cu papucii pe care-i
fura de la ușa casei și-i ducea sub gutui în grădină, printre
măturicile înalte. Noi ne înveseleam de toate acestea, dar când
era mai groasă treaba, tata intervenea și cu o singură comandă
„Șezi!”, îl aducea la realitate.
În grădină, jocurile obișnuite erau aruncatul mingii,
adusul înapoi și ascunsul papucilor pe care îi lăsa între tufe. Se
ascundea prin iarba din grădină și urmărea pitit cum câte unul
din casă își căuta perechea papucului pe care nu-l găsea și ne
distra urechiușa ridicată care se vedea dintre ierburi. Timpul
trecea, Patrocle creștea frumos, zvelt, după numele pe care-l
purta. Se făcuse mai serios și joaca cu papucii rămăsese în urmă.
Acum parcă privea zarea și adulmeca aerul.
Alerga la margine, la Dunăre, se bucura de fiecare dintre
noi, dar tata era darul lui special. Îl simțea pe tata și, dacă era
bolnav, atunci nu se dezlipea de lângă el.
Într-o primăvară de-aia, care îți tăia respirația cu
frumusețea, puritatea și coloritul ei, Patrocle, cu ochii în sus,
trăia prin toți porii și simțurile bucuria primăverii. Era la fel de
nedespărțit de tata, dar devenise un adult. Adulmeca cu nările
mirosul primăverii proaspăt, curat, cu miresme de flori, iarbă
crudă și pământ reavăn. Începuse să fie rebel și să plece de
acasă și ne gândeam că Patrocle își găsise o cățelușă. Nu a fost
atât de ușor, dar după ce a umblat toată mahalaua fără rezultate,
a intrat printr-o gaură prin gard la vecinii noștri, tanti Marișca
și nea Niculaie, unde a găsit-o pe cățelușa Bica.
Cățeaua era tare frumoasă, albă cu pete maro pe cap și
corp.
După câteva săptămâni în care nu prea mai dădea pe-
acasă, el își trăia dragostea prin vecini. În una din zile, ne-am
pomenit cu el acasă, mai frumos, voinic, mai îndrăzneț,
devenise tată și acum avea pui. Ce mai, avea responsabilități!
Puii erau toți bălani, în afară de unul care semăna cu el, negru și
picioarele cu pete maro.
În câte o zi, atunci când voia să-și arate calitatea de tată,
lua în gură pe câte unul din pui și prin gardul vecinei îl aducea
la noi, acolo unde eram adunați în casă să ni-i arate.
Ne bucuram de ei, îi primeam în curtea noastră, dar nu
mai voiam un alt câine, însă vecinătatea cu Bica ne permitea să
le vedem cățeii în fiecare zi.
Patrocle a fost destul de interesat o perioadă de cățelușii
lui, dar după ce i-a trecut dragostea și-a luat vechile obiceiuri
lăsând toate grijile familiei lui în grija Bicăi.
Timpul trecea și el îmbătrânea odată cu tata!
Nu mai avea acea privire ageră cu care scruta zarea în
diminețile senine, din când în când mai șchiopăta sau lâncezea
lângă cotruța plitei și, ca să-l scoatem din ale lui, trebuia să
vorbim mai tare ca să ne audă. Între timp și tata se îmbolnăvise
ca și el, nu mai ieșea prin curte, stătea mai mult în pat. Patrocle
își schimbase locul de lângă cotruță și stătea acolo unde era
tata. Era cu ochii în ochii lui și nu lăsa să-i scăpe nimic din ce
făcea tata. Uitase cu totul de el și de grijile lui. Mama îl
doftoricea cum știa ea mai bine pe tata, cu ventuze, cu frecții, cu dat
drumul la sânge, dar degeaba, leacurile parcă treceau pe lângă
Din ce trecea timpul, tata scădea din puteri și într-o zi l-am
dus la spital și l-am internat pentru analize câteva zile.
Nu cred că vă puteți închipui suferința lui Patrocle!
Stătea mai mult la drum uitându-se la vale și la deal, își
mijea ochii cu care nu mai vedea prea bine uitându-se la fiecare
om care trecea pe lângă casa noastră. A început să urle și nu
mai asculta de nimeni.
După două săptămâni l-am adus pe tata acasă, slăbit și la
fel, fără puteri. Nu am crezut că un câine poate să se bucure
atât la vederea stăpânului!
În prima zi din luna iunie tata a plecat dintre noi.
Patrocle tânjea după el, nu mai mânca, urla și nu ne mai
puteam apropia de el. Nemaifiind tata, s-a târât cum a putut din
locul lui vechi la gutuiul din grădină și la trei săptămâni după
moartea tatei s-a dus și el liniștit după el. A renunțat să mai
trăiască. Probabil știa că dincolo se vor întâlni.
Și atunci am înțeles că prieteniile legate între ființe,
oameni, animale, păsări sunt legate pentru totdeauna cu fire
nevăzute de ochiul liber: de la inimă la inimă, de la ochi la
ochi, de la bucurii și tristeți, simplu, doar din dorința de a fi
aproape de cel de care ești legat prin firișoarele inimii!
L-am îngropat cu multă dragoste sub gutuiul unde se juca
de mic.
Și de câte ori mergem acasă știm că de-acolo de Sus ne
ocrotește o inimă de cățel și doi ochi care ne privesc cu dragoste!
