O ANIVERSARE DE POMINĂ!
PETRECERE CA LA 20 ANI
Petrecerea din iarna când împlineam douăzeci de ani se
voia a fi majoratul meu. Așa credeau atunci părinții mei sau
poate nu numai ei, dar asta nu am de unde să aflu.
Știu doar că mama așa a socotit de cuviință să-mi fac

ziua când am împlinit douăzeci de ani. Și a căzut destul de bine
atunci. Se întâmpla într-o sâmbătă și puteam să ajung acasă de
la liceu și să-mi anunț și prietenii. Eram liberi și în general
sâmbăta veneam acasă ca să ne întâlnim între noi, să luăm

haine curate și pachete de acasă ca să ne ajungă pentru încă o
săptămână. Deci am avut grijă să ne trimitem veste ca să

ajungem toți în sat în sâmbăta aceea.
Pregătirile acestei petreceri începuseră de luni. Mam

voia să facă petrecere mare cu lăutari, doar fata ei avea 20 ani

Nu am fost întrebată cum mi-ar plăcea să petrec. Pe atunci nimeni
nu te întreba. Se hotăra și gata. Deci toată săptămâna mătușile
s-au spetit de muncă făcând cozonaci, sarmale, plăcinte,

friptură la cuptor, pește prăjit, obișnuitele mâncăruri tradiționale.
Când am ajuns acasă, mama, mătușile, bunica, au tăbărât
pe mine cu îmbrățișări, pupături, mai câte un șters cu batista pe
furiș la ochi, bucuroase că am crescut mare, frumoasă și

deșteaptă, după ai mei. Ce credeau ceilalți nu intra în calculul

lor.
Au început să-mi dea darurile și de la fiecare am primit
câte ceva special. Și acum îmi amintesc fusta înflorată și creață
de la mătușa Gafița; de la bunica am primit cartea cu rugăciuni
din care citea, tușa Ștefana mi-a dăruit o broboadă roșie cu flori
galbene și frunze verzi cusute chiar de mâna ei și mi-a pus-o pe
spate. Se potrivea tare bine cu rochia mea albastră cu floricele
galbene la poale. Am primit de la fiecare câte un dar care m-a
uns la suflet: șorțuri brodate, batiste, broboade, câte un bănuț,
dar, cel mai mult, m-a uimit darul pe care mi l-a dat tușa Maria,
vecina noastră. Un șirag de mărgele pe care și l-a dat jos de la
gât atunci și l-a pus la gâtul meu. Erau niște mărgele mov,

lunguiețe. Mai târziu am aflat că erau ale mătușii Marița

primite de la mama ei. Erau ametiste, chiar piatra norocoasă a zodiei
mele. Am înțeles atunci că tușa mă ținea  ca și fiica ei pe
care n-a avut-o niciodată.
Petrecerea se ținea în două camere.
Camera în care stăteam noi, tinerii, era tinda și ca să

încăpem mai mulți la mese au așezat băncuțe pe care au pus
pături noi.
În camera mare erau așezate mese și la fel ca și în camera
noastră erau așezate băncuțe ca să încapă mai mulți. Doar

pentru bunica, nașa bătrână, cumnatele bunicii erau așezate

scaune, ele fiind considerate mai de vază. Atunci respectul pentru cei
mai în vârstă era pe primul loc.
Au început să vină invitații mei, dar și invitatele mamei,
vecinele, nașa, mătușile erau acolo de vreo săptămână.

Eu însă abia îi așteptam pe ai mei, și pe rând au început
să vină. Mai întâi cei din mahalaua noastră …și imediat cei din

mahalaua de la la deal …Și parcă-i văd pe toți frumoși,

gătiți, emoționați. Fiecare mi-a adus câte ceva deosebit!
Am primit atâtea materiale de rochii de nu mai știam ce
să mai fac cu ele. Mama însă cu un ochi atent se uita c

primeam de la fiecare ca să știe cam ce să dea și ea dacă eram
chemată și eu la o onomastică. Se uita la daruri, le mulțumea,
pipăia materialul cu mâini sigure să vadă dacă este de calitate
sau doar o stambă simplă.
Mătușa  Tudorița mi-a spus că o să-mi coasă niște rochii,
fuste și  bluze, de o să se mire tot satul. O credeam pe mătușa.
Era pricepută la croitorie. Planul era bun, dar mama le și

împărțise în gând cui să le dea cu anumite ocazii.
După ce s-au așezat la masă, startul petrecerii l-a dat Ticu
cu acordeonul și nea Manole cu toba. Unchiul Dumitru  a venit și el
pregătit cu fluierul și solzul de pește. Veselia cea mai mare era
la masa adulților, mai ales că mama își îndemna cam des
musafirele „Noroc! Și paharul cum l-a făcut sticlarul!

În fundul paharului e boțul zaharului”

Se făceau multe urări: pentru mine să fiu sănătoasă, pentru mama,
tata, surorile mele, mătuși, bunici, nașe, pentru toți invitații de
la masă și pentru cei care nu mai sunt printre noi. Între

ciocnitul paharelor, mâncarea gustoasă, atmosfera plăcută, veselia și
buna dispoziție creșteau în camera adulților de ziceai că ei erau
sărbătoriții.
Și la masa noastră se încălzea atmosfera, dar mai timidă.
Mie îmi era rușine să mănânc la masă cu atâția tineri. Rușinată,
gustam din câte un fel și mă fâstâceam când unul dintre băieți
se uita mai atent la mine. Eram bucuroasă cu atâția prieteni care au
venit la ziua mea.
Mă simțeam frumoasă și fericită!
Băieților li se dezlegase limba după ce au mai gustat câte
puțin vin, îndemnați de nea Dumitru și de tata care voiau să vadă
cât țin la băutură „țâncii aceștia școliți”, cum spunea tata.
Încet-încet, murmurul veseliei creștea și la masa noastră,
dar nu atât ca la invitatele mamei. Acolo se auzeau și cântece,
chiar deocheate și, la un moment dat, casa se clătina de horele
care începuseră la masa adulților. Mătușa Gafița, care era foarte
veselă, a propus să mergem afară să jucăm, că este mai mult
loc. La îndemnul ei, au ieșit în curte toți, îmbrăcați cu ce

găseau prin casă.
Și acolo au încins niște hore cu chiuituri de se auzea în
toată mahalaua! Veselia femeilor ne-a molipsit și pe noi. Am
ieșit și noi la horă lângă ei. Nea Dumitru , care era tare glumeț și-a
scos cureaua de la brâu, a rotit-o deasupra capului și am început

să jucăm un joc distractiv: cureaua. Am făcut un șir și în
ritmul muzicii ne învârteam în cerc, cel cu cureaua conducea
jocul și se rotea repede ca să-l ajungă cu cureaua pe ultimul din
șir, care nu era atât de iute și primea o curea drept pedeapsă
pentru încetineala lui.
Jocurile se schimbau. Au început mătura. Unchiul Fani
cu o mătură de curte în mână, o ridica în sus și la comanda
„mătura”, perechile se schimbau și cel care nu avea pereche lua
mătura și jocul continua până ajungea fiecare cu mătura.
Femeile la bucătărie aveau grijă să fiarbă vin și țuică, să
ne încălzim. Friptura scoasă din cuptor fierbinte era pusă pe o
masă la discreție pentru toți. Petrecerea se mutase afară.

Mâncam, mai dansam, chiuiam, noi, tinerii, ne bulgăream și fiecare
făcea ce simțea.
În liniștea nopții, în aerul curat și rece, în aburii care ieșeau

din găleata cu vin fiert și din gurile noastre, au început să
cânte toți în cor, chiar pe mai multe voci, la ce încălziți erau
„Mulți ani trăiascăăă!”. Glasurile noastre, ale tinerilor și ale
adulților se ridicau în sus. Ecoul se întorcea spre noi cu un
„mulți aaani” prelung, parcă tot universul îmi transmitea

bucuria împlinirii anilor frumoși pe care-i făceam.
Nu știu cui i-a venit ideea să mă ia pe mâini și să mă
arunce în sus în urările tuturor. Mătușile nu s-au lăsat mai

prejos și pe bună dreptate s-au gândit că sărbătorită este și mama
care a adus pe lume o fată așa frumoasă. Atunci mătușa Gafița
a luat o pătură de pe bancă, au pus-o pe mama pe ea au apucat
de colțuri și la comanda mătușii mele de „Heiii rup!” au aruncat-o în sus.

Dar tușa Maria a alunecat cu galoșii mai mari pe care-i luase

de la ușă, s-a împiedicat și a căzut. Și peste ea toate!
Ne-am amuzat foarte tare, mai puțin cele care au pățit-o,
nu mai spun de tușa Maria care a intrat în casă cam șontâc.
După aerul rece de afară se mai liniștiseră și discuțiile.
Tata însă, care era foarte comic, a început să cânte Voineo,

voinicule, acompaniat de solzul de pește al unchiului Dumitru

Bunica, nașele și cumnatele ei mustăceau pe ascuns de pățania mamei
și a celorlalte femei care au luat trânta, dar, una peste alta, a
fost o petrecere frumoasă și veselă.
În ziua următoare vorbele circulau de la o casă la alta.
„Ai auzit, vecina, ce petrecere frumoasă a fost la Ionică Munteanu?

Ziua fetei mai mari, Angela. A împlinit 20 ani. I-au
făcut majoratul. Cică a fost foarte frumos, cu lăutari. Au jucat
în curte…”, și amuzându-se șopteau la urechea vecinei și despre

căzătura în zăpadă.
Despre petrecerea majoratului meu s-a vorbit multă vreme în sat.

Normal să se vorbească! Era anul când, după ei, mă
făcusem mare!