CUM „M-A CÂȘTIGAT” TATA

Observasem că în ultima vreme și, mai ales spre seară, începuse să ne intre în curte un bărbat potrivit de înălțime, cu părul negru și cârlionțat, spre deosebire de ai mei, care erau mai toți blonzi.

Îl priveam curioasă la început, dar mai de departe. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, însă îl aveam în atenția mea tot timpul. Nu aveam cum să nu-l bag în seamă, era deja cineva care ne intra în curte și mai târziu în casa noastră. O auzeam pe mama că îi spune Ion și încă nu mă dumiream cine este și de ce vine la noi. Zăbovea mai multe ore, mai ales seara, după ce venea de la lucru, timp în care o ajuta la treburile din curte și drept răsplată pentru munca lui, seara era invitat la masă unde eram și eu.

Bineînțeles că nu-l pierdeam din ochi toată seara. Cum s-ar spune acum, aveam instincte de detectiv de mică. Mă uitam atentă când la mama, când la el și nu lăsam să-mi scape niciun gest sau o privire mai altfel. Mama îl invita la masă și dacă se făcea târziu dormea la noi.

Și într-o astfel de seară, după ce întârziase mai mult cu treburile prin curte, mama mi l-a prezentat firesc:

–           El este Ion, mi-a spus, și, dacă vrei, poți să-i spui tată!

M-am luminat la față. „O să am tată!”

Adevărul este că nu am simțit niciodată că-mi lipsește tata, mai bine zis, nici nu prea știam cum este să ai un tată. De când mă știu, am trăit într-o familie cu mai multe femei: bunica, surorile mamei, nașele. Doar bunicii și fratele bunicului Ghiță, moș Vasile, „Tata Doi”, cum îi spuneam eu, erau bărbații mai însemnați din viața mea la șase ani.

Pot să spun că l-am iubit de când a intrat în curtea noastră prima dată. Și nu mi-a fost deloc greu să-i spun tată! Atunci mi se părea cel mai frumos cuvânt și îi spuneam simplu, parcă i-aș fi spus dintotdeauna. Îl vedeam cum i se luminau ochii când îi spuneam tată.

Mi-l amintesc cum arăta atunci!

Tânăr, foarte vesel și avea o glumă bună pentru orice moment.

Ce m-a fermecat cel mai mult la el era că știa multe poezii, altele decât cele pe care le învățam în familia noastră. Și ca un actor pe scenă, mi le spunea cu intonație și eu le învățam imediat. Întotdeauna avea grijă să-mi spună că poezia cutare o știe de la mama lui, Iana, sau alta de la mătușa Sofica. Avea multe amintiri frumoase din familie și eu eram cel mai bun ascultător a lui.

Diminețile, îl auzeam prin curte fluierând când vesel, când mai trist. În serile când avea mai mult timp liber, imita păsările care ciripeau în pădurea din spatele grădinii și ne amuzam că și ele răspundeau la fluieratul lui crezând că le este perechea.

Dar cel mai mult îmi plăcea cum cânta la petrecerile de sărbători pe care le făceam în casă, tata era cel care dădea tonul la cântec și glume.

Îmi amintesc că îi plăceau melodiile lui Achim Nica, dar avea și cântece vesele, potrivite momentului . Altădată, la mesele când se aduna toată familia, cred că atunci i se făcea dor de ai lui și mai ales de mamă, cânta cu ochii în lacrimi Să vii măicuță pân’ la gară. Mă uitam cum lacrimile îi șeruiau pe obraji și parcă nu mai era tata . Îmi era tare milă și mă lipeam de el, speriată și în același timp uimită; „Cum se poate ca tata, care era atât de vesel, să plângă?!”

Atunci chiar nu înțelegeam de ce era trist, dar după ce termina cântecul și se răcorea de dorul mamei, se întorcea din nou la eveniment cu o glumă bună. „Ei, hai că am intrat în butoiul cu melancolie!” Și ca o gazdă bună, umplea paharele cu vin și ciocnea cu fiecare mesean, spunând vesel: „Hai, sus paharul și cum l-a făcut sticlarul!”

În acea perioadă trăiam împreună cu mama și tata peste Dunăre în căsuța noastră micuță, curată și cochetă, și eu eram tare fericită, veselă și liniștită între ei și fără nicio grijă. De când îl aveam pe tata, nu prea mai voiam să stau prin preajma mătușilor.

Îmi plăceau diminețile senine, când mă trezeam cu el în casă și mă ducea la grădiniță. Mă simțeam altfel, chiar și la petrecerile în familie, eram mai sigură pe mine de când aveam tată și mamă, ca și verișorii mei.

Mă țineam după el, ca un cățeluș. Unde pleca, eram și eu. În vacanțe, îl așteptam cu nerăbdare de la muncă și până târziu stăteam pe lângă el și îl ajutam la treburile prin curte.

Dacă termina mai repede, mă lua în barcă cu el și treceam Dunărea, până termina mama mâncarea. Acum aveam barca noastră și mergeam la bufetul din sat, unde tata se așeza la masă cu prietenii lui la o vorbă. Fiecare își comanda câte un țoi de țuică și spunea tata „țuica este mai bună, când este vorbită cu prietenii”. Nu uita nici de mine, ba chiar și de ceilalți copii care veniseră cu tații lor. Nouă ne comandau sirop de vișine cu sifon, într-un pahar înalt și ne așezam și noi la masă cu părinții noștri, bucuroși că ne băgau în seamă și că eram cu ei. Sorbeam ușor din pahar, sifonul care fâsâia și-mi pișca plăcut limba . Gustul siropului acrișor mă înnebunea de plăcere. După mine, era cea mai tare băutură de copil.

Cât mai vorbeau părinții noștri de ale lor și noi, copiii, prin curtea bufetului, aveam jocurile noastre. Făceam întrecere între noi, cine găsește mai multe dopuri de la sticlele cu vin, bere, sirop și, după ce le strângeam din curtea bufetului, le număram și le scoteam bucata de plută care căptușea dopul, o puneam pe bluză ca o insignă și cine avea mai multe insigne pe bluză era câștigătorul.

Se lăsa seara și noi, copiii, eram nerăbdători, începuse să ne fie foame. Țânțarii își cereau dreptul lor, dar eram destul de obișnuiți cu ei, se auzeau plesnituri din toate părțile. De peste Dunăre, se auzea ecoul glasurilor mamelor, care ne chemau acasă. Tata mă lua de mână și ne suiam în barcă. Luna clipea vesel, parcă ne făcea cu ochiul, valurile ne legănau, iar tata se gândea la ale lui și eu, între somn și foame, mă gândeam cât de fericită sunt.

Nu am simțit niciodată că nu este tatăl meu adevărat, ba chiar pot să spun că a ținut la mine mai mult ca la fiicele lui.

De  la el am învățat cele mai frumoase poezii…

Tata, care avea mai mult timp liber, mai ales iarna după ce dădea mâncare și apă la animale, intra în casă înfrigurat, se așeza pe pat lângă mine și începea să mă învețe poezii puțin mai lungi, față de mama. Mie îmi plăcea mai mult când mă învăța tata, el fiind singurul bărbat din din casa noastră. Parcă îl văd și acum cum stătea tolănit pe pat lângă mine în timp ce eu mă jucam cu păpușile din cârpă el începea să recite poezia , iar eu în timp ce mă jucam, ascultam cum recita tata.

Și după ce repetam  de câteva ori , începeam spectacolul în fața onoratei adunări: tata, mama, mătușile și păpușile mele. Eu recitam poezia așa cum puteam mai peltic, dar cu intonație și cu joc de scenă în aplauzele tuturor. Se termina întotdeauna cu jocul pe care-l făcea tata cu mine: mă lua în brațe și mă ridica sus până la tavan și spunea „’tâta mare!”.

Atât de simple erau lecțiile lor, dar ca ale unor adevărați specialiști pentru că le păsa de lucrurile importante!

Tata a fost și primul meu dentist…

Era în acea vreme când îmi cădeau primii dinți, spaime, plâns, frică de necunoscut.

Într-o zi mă plimbam neliniștită de colo până colo plângând de durere și frică. Țineam mâna lipită de obraz acolo unde era dintele care se ținea doar într-o ață. Nu mâncasem de două zile și în casă era o întreagă luptă cu mine să mă încurajeze: că așa se întâmplă la toți copiii, îl scoatem pe cel vechi și în locul lui iese altul nou, mai puternic. Mie nimic nu-mi intra în cap, eram atentă doar la durerea mea. Dar tata, care era foarte priceput în a mă liniști, avea  el o tactică a lui care mergea foarte bine la copii, îmi spuse:

–           Eu știu pe cineva care îți scoate dintele fără să simți nimic.

Fiind un copil curios și mai ales ca să scap de durere, am deschis urechile pâlnie, atentă să nu pierd nici o vorbă, și mi-am arătat interesul:

–           Cine? am întrebat.

–           Ușa, a spus tata.

-Uite cum: eu leg dintele care te doare cu această ață roșie, apoi leg celălalt capăt de mânerul ușii, ies afară, și tu să fii atentă la ce face ușa.

Eram hotărâtă să nu las ușa să-mi scoată dintele. Mi-am proptit picioarele bine pe podeaua casei și cu ochii și gura deschisă de uimire priveam curioasă și foarte atentă să nu vină ușa spre mine. După ce mi-a dat ultimele indicații, tata a deschis ușa să iasă afară și hop și dintele a ieșit odată cu tata!

Atunci am știut că ușa casei noastre are o mare taină. Eram tare fericită că nu mă mai durea dintele, apoi în casa noastră s-a defășurat un întreg spectacol. Tata a dezlegat dintele meu, l-a luat în mână și împreună am rugat cioara să-mi aducă un alt dinte nou: „Cioară, cioară îți dau un dinte de os și dă-mi unul de oțel să mănânc carne cu el!” Și am aruncat dintele pe casă așteptând cu nerăbdare ca cioara să-mi trimită dintele promis.

De atunci, toți dinții de lapte din familia noastră, și nu numai, erau scoși de ușă. Ba chiar tata ajunsese un fel de felcer pentru cei mici care nu voiau să-și scoată primii dinți decât cu „ușa lui nea Ion”.

Atunci, pe timpul nostru, nu știam de Zâna Măseluță, nici de dentist și nici nu primeam diplome pentru „Cel mai curajos copil!” Aveam Cioara și oameni minunați care știau să ne liniștească temerile, și aveam atâtea!

Și tot de la el am luat prima bătaie, atunci când am făcut o plimbare singură cu bărcuța prin curtea casei noastre.

Primăvară fiind, apele crescute ale Dunării intraseră și în curtea noastră. Într-o după-amiază momentul mult așteptat a sosit. După ce au avut grijă să-mi atragă atenția să fiu cuminte, să nu ies din casă până se întorc ei, că apa este mare și este periculos, părinții mei au plecat în sat cu ceva treabă.

Nici nu au ieșit bine pe poartă și m-am hotărât că o plimbare cu barca ar aduce multă bucurie păpușilor mele. În dorința de a improviza o bărcuță, am intrat în magazie și am început să caut printre lucruri. Mi-a sărit în ochi un lighean de plastic. Am așezat păpușile în lighean, mi-am pus o pereche de cizme de cauciuc și am ieșit să le plimb prin curte în marea lor aventură, la început, cât mai aproape de prispa casei. Am văzut că apa nu era prea adâncă și am prins curaj să plec mai departe. Mi se părea că sunt foarte fericite. Dar dacă se tem? Cred că mult mai bine ar fi să fiu lângă ele, ar avea mai mult curaj. Ligheanul era prea mic și nu aș fi încăput.

Am intrat din nou în magazie să văd ce aș mai putea găsi pe post de barcă, dar să fie mai mare și mai sigură. Tot căutând peste tot am văzut covata de pâine, mare, din lemn. Iar în loc de vâslă, am găsit lângă ea și făcălețul. M-am suit în covată lângă păpușile mele și am început plimbarea. Totul era minunat! Broscuțele orăcăiau și parcă ne îndemnau să vedem și alte locuri. Din dorința de a le arăta cât mai mult, încet vâslind cu făcălețul, alunecam pe apă fără să mă gândesc că deja ieșeam din curte.

De jur împrejur era numai apă, doar pomii mai aduceau aminte că mă aflam în spatele curții. Norocul meu a fost că a venit tata și văzând că nu sunt în casă, a plecat cu barca în căutarea mea.

Mica mea bărcuță se mai vedea ca o pată pe întinderea de apă. A ajuns la mine și m-a luat cu covată cu tot în barcă. Se vedea că era foarte speriat. M-a dus acasă și acolo în căsuța noastră, printre păpuși, am luat prima bătaie adevărată.

Și a fost primul care mi-a dat vestea despre darul  pe care mi l-a  lăsat barza pe cuibul casei noastre…

Asta se întâmpla într-o zi de toamnă caldă cu arome de gutui, de must, de miere de pepene, când tot satul se pregătea să sărbătorească Ziua Crucii. Toată familia o sărbătoream pe mama, care își serba ziua de naștere. Cu o săptămână înainte mama începea să pregătească mâncăruri, dulciuri pentru oaspeți. Eu de-abia așteptam acest moment de sărbătoare în familie… verișori, vecini, daruri, joacă.

Dar, cu o zi în urmă, am văzut că mama nu prea era în apele ei, nu se bucura la fel de mult ca altădată, se muta de pe un scaun pe altul, începea ceva și nu termina și chiar s-a așezat în pat. Eu eram foarte speriată pentru că nu am văzut-o niciodată pe mama să nu termine ceva ce a început. M-a chemat la ea și mi-a zis să mă duc la bunica și să-i spun să vină degrabă la noi acasă. Am trecut Dunărea cu Moș Cartoafă care nu punea niciodată întrebări și chiar dacă afla ceva, era mut. Nimeni nu știa ce i se întâmplase lui cutare, își câștigase încrederea tuturor, era un bun ascultător. I-am spus bunicii că mama o așteaptă acasă, dar bunica nici nu mă prea băga în seamă, era îngrijorată. Își pregătea atentă într-o bocceluță tot felul de lucruri, leacuri, busuioc de la icoană, agheasmă și mi-a spus că o să rămân cu mătușile și unchii mei și că voi merge la film cu ei. Tocmai venise caravana în sat. Faptul că mergeam la film m-a făcut să uit de mama și de pregătirile bunicii.

A fost o seară frumoasă și în noaptea aceea am dormit cu mătușile mele. Dimineața m-au trezit niște voci vesele. Ce să fie, mă gândeam! Venise tata și adusese o veste pe care ei o așteptau, dar pe mine m-au luat pe nepregătite. Mie mi-a zis bucuros că am o surioară mică. Dar cine a adus-o am întrebat eu? Iar tata mi-a zis că barza din cuibul de pe casa noastră, care se pregătea să-și ia la revedere de la sat și de la cuibul în care și-a crescut puii toată vara. A lăsat din cioc în cuibul din care tocmai plecau o fetiță micuță „care să fie surioara ta”. Pluteam de fericire! Și barza de ce nu a așteptat să fiu și eu acasă când mi-a lăsat surioara? Am lăsat întrebările în mintea mea de copil și am plecat repede eu, tata, unchii și mătușile să vedem darul pe care mi l-a lăsat barza. Nerăbdătoare am intrat în casă, mama pe pat și în brațele ei, un boț mic alb, înfășat în scutece dantelate. M-am apropiat timidă, rușinată, uimită, fericită și mi-am văzut surioara.

A fost dragoste la prima vedere! Am simțit o bucurie pe care nu o pot descrie! Surioara mea era darul lăsat de barză pentru mine! Și din acea clipă am fost sora mare!

Tot tata era cel care mă ajuta la scris și era singurul din casă care putea să mă ajute la matematică. Știa și istorie, asta învățase de la bunicul Vasile care era pasionat de istoria neamului.

Și îmi  amintesc despre un alt moment care  m-a marcat mult atunci, dar m-a făcut să înțeleg adevărul….

Într-o dimineață, pentru că surioara mea era răcită, mama ne-a luat odată cu ea peste Dunăre în grija bunicii, cât era ea plecată la lucru.

Între timp, a venit la noi cumnata bunicii, mătușa Domnica, cu nora ei mai mare să vadă ce mai facem.

În timp ce mă jucam cu surioara mea mai mică, am văzut-o pe tanti Maria că se uita la mine cu milă și în același timp cu multă dragoste și dând din cap a mirare se uita când la mine când la sora mea, parcă ar fi vrut să spună ceva și pe neașteptate a întrebat-o pe bunica șoptit: „Tușă Ioana, Angelica știe că Nuțica nu este soră bună cu ea?”

S-a făcut liniște și eu, speriată, cu ochii mari, mirată, m-am uitat la bunica și musafirele ei, mi-am luat surioara în brațe și am alergat cu ea cât mă țineau picioarele de repede spre barcă, ca să ajung acasă în căsuța noastră liniștită.

Bunica m-a ajuns din urmă, m-a luat acasă și a început să-mi spună în felul ei liniștitor: „Tu știi, bunică, că tatăl tău a murit când încă nici nu te născuseși, dar acum mama ta s-a căsătorit cu Ion, tatăl tău de-acum și al surioarei tale. Nu avea ce face, era greu să trăiască singură, fără pereche, și ție îți trebuia tată. Uite, Doamne-Doamne ți-a trimis și ție o surioară de care să ai grijă, pe care s-o iubești și să nu fii singură pe lume.”

Și m-am gândit așa: „Deci, Doamne-Doamne găsește tot felul de ocazii ca să facă bucurii oamenilor pe care-i iubește.”

Și adevărat, mie mi-a făcut cele mai minunate daruri: un tată și o surioară atunci și mai târziu încă două!

Eu eram sora lor cea mare!

Am știut întotdeauna că tata m-a iubit mult, ca pe primul copil care i-a spus tată prima oară. Și pentru că am fost prima lui fiică și își dorea mult un băiat, mi-a spus întotdeauna Anghel. Și așa am rămas întotdeauna, băiatul lui și sprijin la bătrânețe!