OLARUL ȘI ARGILA

autor: Angela Dumbravă

1958, satul Ilganii de Sus, județul Tulcea, undeva în inima Deltei Dunării

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei        într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Înghețarea Dunării era un fenomen spectaculos întâlnit iarna. Era frig, zăpadă, gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…

Aveam cam patru spre cinci ani când am început să fiu mai atentă la ce se întâmpla prin casă. Așa am observat că mama în fiecare zi ridica salteaua de la pat, punea ceva sau altădată lua ceva de sub saltea.

Într-o dimineață, când mama nu era acasă, curiozitatea m-a împins să văd ce are acolo. Am ridicat cu greutate salteaua și am văzut că acolo ținea banii. Nu cunoșteam valoarea banilor, dar știam că atunci când mergi la magazin, dai bani și primești tot felul de bunătăți. Bucuria mea era fără margini, rotițele se învârteau prin capul meu și în fața ochilor îmi apăreau toate bunătățile din galantarele din magazin. Și, așa cum eram îmbrăcată în casă, am plecat cu toată grămada de bani la magazinul care era în spatele casei bunicii. M-am apropiat de tejghea, ajungând doar la jumătatea acesteia m-am ridicat pe vârfuri și am zis:

–              Nanu Ion, vreau să-mi dai și mie de toți banii bombonele.

Gestionarul, care era și nașul de cununie al părinților mei, m-a întrebat:

–              Dar cine ți-a dat banii?

Iar eu i-am povestit că am luat banii de sub saltea. Nanul a luat toți banii și mi-a dat bomboane, spirale și turtă dulce. Fericită, am plecat cu poala rochiței plină de dulciuri.

Acasă m-am delectat cu bunătățile cumpărate. Bucuria, însă, nu a ținut prea mult pentru că mama a trecut pe la magazin și a aflat de trăznaia mea. Nanu Ion i-a dat mamei banii, iar eu am primit botezul primei bătăi.

M-au durut palmele mamei. Am plâns, dar această pedeapsă nu mi-a întunecat bucuria primei cumpărături chiar pe placul meu.

 Mamei, după ce i-a trecut supărarea, s-a înduioșat de plânsul meu și a luat partea hazlie a întâmplării. M-a luat în brațe și mi-a spus că nu trebuie să iau nimic din casă fără să cer voie. M-a îmbrățișat, iar mie mi-a venit inima la loc. În gândul meu mi-am promis că niciodată nu o să mai pun mâna pe bani, chiar dacă-i găsesc pe jos. Apoi m-a mângâiat și mi-a zis:

–              Lasă, că unde dă mama, crește fetița!

Și am mai primit de la mama pălmițe și mi-am dat seama că întotdeauna creșteam, câte puțin până m-am făcut mare.

Ce mă făceam altfel?! Greu de spus, probabil aș fi rămas mică!

2018, orașul Tulcea, județul Tulcea, în grădina casei mele

M-am trezit în dimineața aceasta cu chef de vorbă și nu cu oricine. Doar eu cu tine, mamă!

Poate mi-ar fi fost mai ușor să-ți trimt un mesaj, un sms sau să-ți dau un telefon așa cum fac de obicei, dar eu am rămas încă de modă veche, mamă, și vreau să stăm de vorbă față-n față, să-ți văd ochii și luminițele din ei sclipind de bucurie când ne depănăm amintirile.

Deci, dragă mamă, așază-te comod în fotoliul cel mare, portocaliu, care este doar al tău! E drept că l-ai primit mai târziu. E mai comod, dar e modern și tu întotdeauna ai fost în pas cu noul! Dar, dacă mă întrebi pe mine, să știi că mi-ar fi plăcut mai mult să stăm pe patul acela strâmt, din bucătăria de iarnă în care ne înghesuiam toți și tu nu știai cum să ne mai răsfeți pe fiecare. Uite, doar când mi-am amintit de patul nostru vechi, am și plecat cu gândul la vremurile acelea!

Eu sunt fetița aceea care ți-am umplut ochii și inima de bucurie prima dată. Sunt prima ta fiică, mamă! Copilul de-atunci, care de-abia mă ridicasem în picioare „copăcel” cum spuneai tu și mă împiedicam de lucrurile din casă ținându-mă de poalele rochiei tale ca să nu cad. Se întâmpla să mai și cad. Plângeam speriată cu mâinile rdicate spre tine, dar mă lăsai acolo și am înțeles de ce. Ca să învăț să mă ridic singură.

Te făceai că mă cerți și că ești supărată pe mine, dar ochii tăi spuneau altceva. Și copilul simte asta întotdeauna. De fapt, mamă, ție îți sălta inima în piept de bucurie că sunt puiul tău! Și m-ai certat de multe ori, însă nu am cum să fac o socoteală precisă în atâția ani, dar eram atât de mică și de curioasă să văd, să simt și să învăț. Cum aș fi putul altfel?

Știu și am simțit de mică cât m-ai iubit! Voiai să fiu prima, cea mai frumoasă, cea mai bună, dar aveam și eu dorințele mele și îmi plăcea să încerc lucruri noi: să mă urc în pom, să alerg cu picioarele goale prin iarbă, să mănânc pe ascuns zahăr, să mă cațăr pe gard ca să văd totul de sus, să dau cu piatra în cățelul care mă mârâia sau să iau pisica de coadă. Poate ar fi trebuit să mă lași să mă zgârie pisica, să cad de pe gard sau chiar să mă muște cățelul, dar tu alergai într-un suflet la mine de pe unde erai ca să mă liniștești și să vezi cu ochii tăi ce s-a întâmplat sau să mă dojenești. De ce te temeai atunci nu înțelegeam, dar am înțeles mai târziu când eram și eu mamă.

Îți amintești de diminețile noastre când mă bucuram că prima ființă pe care-o vedeam când deschideam ochii erai tu și începeam jocul nostru: mă întrebai în joacă și un pic speriată de răspunsul pe care ți-l dau… „Cât mă iubești?”, iar eu cu mâinile ridicate în sus îți spuneam chiar peltic: „’tâta!”, în traducere acum „Te iubesc de la pământ până la cer!” Să știi, mamă, că am păstrat acest joc și când aveam și eu fiica mea.

Dacă vrei să știi acum, cel mai mult mi-au plăcut primăverile când eram doar noi două, singure în căsuța noastră mică de peste Dunăre. Totuși îmi amintesc că nu prea râdeai cât aș fi vrut eu, dar înțelegeam toate grijile, teama fără temei și nesiguranța să nu mi se întâmple nimic rău. Îmi amintesc că erai mai mult îngrijorată și cu inima cât un purice și știam că iubirea ta pentru mine era fără margini, însă grijile nu te lăsau să dai drumul la bucuriile din inimă …Știi, mamă, că mi-ar fi plăcut să fii mai puțin îngrijorată și să mă lași mai liberă: să alerg cât vreau toată ziua cât mă țineau picioarele, să mănânc cât voiam și să nu îți văd frica în ochi la cea mai mică supărare. Aș fi vrut chiar să alergi cu mine, să râzi din orice și să te bucuri odată cu mine. …Și acum, după mult timp, pot să-ți spun că nu eram supărată nici atunci când meritam câte o mică pedeapsă pentru că știam că inima ta era plină de iubire pentru mine, dar grijile nu te lăsau să dai frâu liber inimii să se bucure. Să știi, mamă, că mi-au plăcut și pălmițele tale luate când nici nu mă așteptam. Cum aș fi crescut mare ca să ajung adolescenta de mai târziu?!

…Da, mamă, acum te-am înțeles. Știu că nu aș fi simțit niciodată atâtea dacă nu erai puțin mai aspră cu mine. Ce m-aș și făcut dacă nu îmi puneai bariere?

Poate nu aș fi dat examen la liceu și nu aș fi cunoscut altă lume din afara satului. Poate nici nu aș fi învățat să visez cu ochii deschiși la gândurile timide sau năvalnice care-mi dădeau târcoale așa din senin sau să râd și să merg cu picioarele goale prin ploaie, fără să mă gândesc măcar o clipă că pot să răcesc, să dansez singură la lumina lunii și să aștept ca să văd pescarii plecând pe baltă… Să fiu rebelă și în același timp supusă, puternică și imediat neajutorată, pătimașă sau timidă, să mă revolt din orice și imediat să-mi pară rău. Să simt că zbor de fericită sau să fiu tristă din nimic și apoi să râd iar din toată inima. Să merg de mână cu cel pe care credeam că îmi place și doar peste câteva zile să mă bucur de alți ochi. Sau să nu-mi iasă jocul în care îmi ghiceam iubirea, să-mi ascund sentimentele și să mă prefac că sunt bine și să mă cert cu tine în gând pentru orice fleac cu care nu erai de acord. …Să plâng pentru că așa mi-a venit și să nu știu de ce. Să-mi tresalte inima când trecea pe lângă mine cel căruia încă nu-i arătasem că-l iubesc. Să urăsc și imediat să iubesc aceleași lucruri și aceeași idee cu care înainte nu eram de-acord. …Și nu aș fi putut toate acestea, mamă, dacă tu nu știai cum să mă liniștești și să mă aduci cu vorbe bune sau cu cuvinte mai aspre înapoi la „boii mei”.

Ce bine, mamă, că astăzi ne-am făcut timp să vorbim! Pot să-ți spun, mamă, cu mâna pe inimă că nu am ținut niciodată supărare pe tine prea mult chiar dacă în gândul meu atunci ziceam „lasă, că-ți vine și ție roaga la mine”.

Dar acum înțeleg tot ce mi s-a întâmplat atunci și știu că de cele mai multe ori m-ai sfătuit și m-ai oprit din ce voiam să fac pentru că tu considerai că nu se cădea. Altfel cum ajungeam tânăra ajunsă educatoare în sat, iubită și respectată de săteni că sunt una de-a lor, în care aveau încredere să-și dea copiii la carte. Sau cum altfel aș fi fost dorită și iubită de băieți, dacă nu mă îndemnai cu sfaturile tale: să fiu bună, iubitoare, respectuoasă și înțeleaptă. Cum aș fi ajuns să știu ce vreau și ce să fac atunci când trebuie și să am cuibul meu alături de cel pe care-l iubesc sau cum aș fi ajuns mamă așa ca tine. Și fie vorba între noi, ca mamă sunt leită tu, sunt ca o picătură din tine, mă supăr și mă port cu fiica mea așa ca tine, mamă!

Draga mea mamă, știi că uneori îmi este greu când mă uit la tine, dar mai ales când îți privesc mâinile pe furiș. Le văd atât de muncite și îmbătrânite, dar crede-mă, când te iau de mână le simt puternice, calde și moi ca o catifea de cea mai bună calitate, ca atunci când mă luai cu tine peste tot și parcă simt în ele mirosul acela de plăcinte, pâine caldă pe care ni le făceai cu atâta dragoste sau blânde când mă mângâiai. …Curios însă este că acum nu îmi mai amintesc usturimea pălmițelor care îmi corectau câte o purtare. …Știi, mamă, că de multe ori îmi vine să mă arunc în brațele tale și să mă culcușesc acolo ca într-un leagăn și să-ți mai povestesc câte ceva de care îmi este teamă și nu știu ce să fac, dar mă gândesc că sunt și eu mamă și nu ar trebui să-mi arăt temerile față de nimeni și dacă în timpul acesta fiica mea are nevoie ca s-o iau în brațe… unde m-ar găsi? …Și atunci, mamă, îmi îndrept spatele și îmi iau fața aceea de bucurie, după care pot să îmi ascund toate neliniștile și grijile cu care nu vreau să te împovărez și pe tine, mamă, că știu că le vei lua ca și când ar fi ale tale…

Mai bine, hai să mai stăm la taifas ca altădată și să vorbim de-ale noastre, doar de bine. Îți amintești, mamă, de-atunci „când… sau când eram… știi ce am făcut și ce mi-ai spus”.

Dragă mamă, acum am început să îmbătrânim împreună și uite câți ghiocei am în păr… parcă tu ai mai puțini… acum ești mai liniștită și ești mai fericită, și ca bunică ești de nota 10, iar eu sunt ca tine alătădată. Parcă ne-am schimbat rolurile. Eu prinsă în goana vieții, iar tu, mamă, blândă și senină ca un copil. Tot ce îmi doresc acum este să închid în inima mea, ferecate, toate fricile și spaimele noastre și să te strâng în brațe alături de fiica mea și să-ți promit că ne vom avea întotdeauna una pe cealaltă atât cât vor dura dragostea și veșnicia.

Și… draga mea, îți mulțumesc pentru frumusețea și tăria ta cu care știai să mă ridici, pentru visurile în care m-ai făcut să cred, pentru darul pe care mi l-ai dat ca să pot spune în cuvinte simple ce gândesc și ce simt. Și cel mai mult îți mulțumesc că m-ai lăsat să greșesc ca apoi să mă ridic mai puternică, să iubesc oamenii așa cum sunt și îți mulțumesc mult de tot pentru aripile nevăzute cu care m-ai înzestrat ca să zbor spre visurile mele și să văd, să povestesc tot ce am trăit așa cum le-am simțit și să le trec… Prin ochii mei!

Cu drag și cu multă căldură, te îmbrățișez cu dragoste eu, fiica ta cea mare!

“Copii sunt argila, iar mama le este olarul.” Proverb arab