OMENIE ÎN LUMEA ANIMALELOR

De când mă știu, am iubit caii și astăzi o să vă spun o poveste adevărată despre puiul de mânz.

Și am să încep așa cum…

Încă de copil mă uitam cu jind și cu oarecare invidie la oamenii și mai ales în curțile prietenilor care aveau cai. De multe ori priveam uimită la flăcăii care treceau în trap călare pe ulițele satului, mândri și făcând un adevărat spectacol și mai ales atunci când voiau să fie văzuți de prietenele sau de fetele pe care le plăceau.

De pe unde eram, cum auzeam tropăit pe uliță, lăsam totul și fuga la poartă în urma călăreților. Ca și mine, alți curioși se adunau de pe la fiecare poartă și fugeam în urma lor pe ulița satului să vedem spectacolul călăreților. Treceau în trap, mândri că atâția ochi îi urmăreau de pe la porți și, pentru spectacol, ciupeau ușor cu biciul calul cu coama neagră și lucioasă, castanie sau albă ca zăpada.

Mie îmi plăceau cel mai mult cei cu coama albă ca zăpada, poate și din cauză că erau mai rari și de câte ori vedeam un cal alb credeam că este un semn de noroc pentru ziua aceea. Pentru mine era ca un talisman.

Copil fiind mă furișam ca să nu mă vadă ceilalți din casă și îmi făceam de treabă la margine, chipurile să văd pe unde sunt vacile noastre sau să le duc apă de la Dunăre numai ca să văd caii. Mă uitam mai de la distanță la caii care pășteau iarba proaspătă lângă pădurice și îmi plăceau cât de zvelți și arătoși erau cu coamele înfiorate de vânticelul ce adia ușor.

Mi-a rămas această dragoste pentru cai toată viața și nostalgia că nu am avut și noi în curte un cal.

Dar cum întotdeauna am fost o norocoasă și că cineva de Sus mă ajuta ca să-mi îndeplinesc visurile, chiar și mai târziu, așa s-a întâmplat și-atunci!

Ajunsesem educatoare în sat și, după ce terminasem orele, am plecat spre casă cu o droaie de copii, blonzi și pistruiați, pe care-i trăgeam cu greutate pe căldura de amiază. De-abia ajunsă acasă, când nici nu apucasem să-mi trag sufletul după mersul prin căldura care mă moleșise, ne trezim la poartă cu mătușa Vasilina Staicu, o vecină din mahalaua noastră cu care ne aveam bine. Așa cum eram prin casă, am ieșit repede la poartă ca să o invit în casă, însă am rămas uimită când am văzut că adusese cu ea un mânz alb, mic, care abia se ținea pe picioare.

Mătușa, uitându-se bucuroasă spre mine și cu milă spre puiul mic, mi-a spus că este din perechea de gemeni pe care-o fătase, cu o săptămână în urmă, iapa neagră.

–              Tu o știi pe Negruța. Acum două zile a fătat doi pui, dar este tare slăbită și nu are lapte de-ajuns ca să-i hrănească pe amândoi, așa că m-am gândit ca unul să ți-l dau ție. Știu că de mică îți plăceau caii.

Îmi amintesc că mătușa Vasilina ținea mult la mine și un copil înțelege asta, cel mai bine. Și parcă o văd cum ne aștepta la poartă cu o farfurie vârfuită cu plăcinte din toate felurile și ne împărțea cu dărnicie la toți copiii din mahala. Altădată ne apăra pe noi, fetele, de băieții care aveau ce aveau cu cozile noastre și mai ales mă scotea din mâinile lui Paul, un băiat în clasă cu mine. Cum auzea țipetele noastre, mătușa își lăsa toate treburile și ieșea la poartă ca să ne scape din mâinile ștrengarilor de băieți care mai mult ne speriau.

Mă întorc la povestea mea. După ce a intrat în curte cu mânzul după ea, fără multe cuvinte mi-a spus că de-acum încolo mânzul este al meu. Și a ținut să-mi amintească:

–              Să ai grijă de el și să-l hrănești cu biberonul, iar voi aveți lapte de la văcuțe.

Și ca și când a uitat, în treacăt mi-a amintit:

–              Să știi că nu i-am pus nume, te las pe tine să-l strigi cum îți place. A, și să nu uit, este fetiță!

M-am apropiat de ea cu gingășie și am mângâiat-o. Avea o piele catifelată, caldă, cu părul scurt și-a apropiat boticul de mână mea și mă adulmeca, parcă să simtă mirosul mamei ei. Cu pași temători a venit spre mine și așa am putut s-o văd mai bine. Era albă ca neaua și cu o pată galbenă ca o steluță, deasupra ochilor. Boticul ei mirosea a pui mic și abia rupt de la ultima masă a mamei. Am mângâiat-o și am văzut cum mătușii i se umeziseră ochii și tot mângâind-o i-am pus și numele, primul care mi-a venit în minte, de parcă îl aveam scris undeva. Când am strigat-o Bela și-a acceptat numele la prima strigare.

Și de-atunci mi-am intrat în rolul de mămică a puiului de mânz.

Adevărul e că nu-mi era străin acest rol. De mică am fost învățată să am în grijă câte un pui: mieluț, cățel, vițel, surioarele mele mai mici, elevii mei.

I-am pregătit o sticlă cu lapte cald, muls de dimineață. A apucat lacom biberonul și a început să sugă cu ochii închiși, cu bucuria și plăcerea gustului de lapte cu arome de plante crude. L-am ținut în tinda casei câteva zile, apoi pentru că tânjea după mama lui, l-am dus în grajdul animalelor.

Așa am scăpat mai repede de grija biberonului, spală sticla, umple-o de fiecare dată cu lapte proaspăt, imediat după ce era muls de la vacă, ca să creadă că este de la mama lui. În saivanul animalelor, atunci o aveam pe Siritca cu vițelușul ei, Dumănica – numele îl primea de la ziua când a fost fătată.

Am început să urmăresc cum este primită de celelalte animale și dacă la început o priveau mai de departe, ușor, ușor au primit-o și pe ea acolo. Bela se uita atentă cum Dumănica smotocea voioasă și împingea cu botul ugerul plin al mamei ei și cred că prin minte îi treceau frânturi din primele momente din viața ei de pui. Într-o dimineață, trezindu-mă mai devreme, m-am dus la grajd s-o hrănesc pe Bela și nu mi-a venit să cred când le-am văzut pe Dumănica și Bela sugând la ugerul Siritcăi deoparte și de cealaltă parte.

Siritca, mama Dumănicăi, l-a adoptat pe puiul străin și a început să-l alăpteze ca și pe puiul ei. Cu timpul, Bela și Dumănica deveniseră prietene.

Se mai supărau câteodată din cauza jocurilor.

Belei îi plăceau jocurile în care își arunca coama pe spate, ca să simtă cum vântul o înfiora. Dumănica avea și ea jocuri, dar altele, cele de tropăit pe loc și imediat, ca o zvârlugă, alerga în jurul saivanului până obosea. Pe timpul zilei, stăteau împreună și nerăbdătoare așteptau seara când Siritca venea de la margine cu ugerul mare, plin cu lapte gustos, sănătos și îndestul pentru ei doi pui, dar și pentru puii familiei.

În fiecare zi le povesteam copiilor despre peripețiile celor două prietene, a puiului de vacă și a puiului de iapă.

Dimineața, copiii abia așteptau să le povestesc ultimele noutăți despre cei doi pui. De acasă îmi pregăteam povestea și de multe ori mai adăugam și alte lucruri despre ce ar trebui să știe copiii despre cai sau le răspundeam cu cu lux de amănunte ce voiau să mai știe despre cei doi pui din curtea noastră. Și în fiecare zi o luam de la capăt!

Ce m-a bucurat foarte mult este că pentru o perioadă au uitat de poveștile cu căpcăuni, zmei, împărați, balauri.

Era chiar mai bine să le povestesc întâmplările reale prin care treceau puii lângă mama lor.

Cred că prin acele povești au înțeles că sentimentul de mamă este același la orice ființă: copii, animale, păsări, insecte.