MĂGĂRUȘUL DE ATUNCI
…IEPURAȘUL DE ACUM
Tare mult îmi plăceau diminețile de Paște când o așteptam pe mama de la biserică cu coșul încărcat cu bunătățile pregătite pentru masa de Paște pe care le sfințise la slujba de Înviere: cozonacul, ouăle roșii, pasca și lumina adusă cu grijă, să nu se stingă până nu aprindea candela în casă ca să ne meargă bine tot anul.
Mai tot timpul eram trează, așteptam venirea mamei. Știam când vine pentru că de afară se auzea un murmur vesel, semn că se terminase sfințitul. Eu știam că a venit mama, dar cu ochii mijiți o urmăream cum făcea pregătirile. Așeza pe masă tot ce a adus de la biserică, apoi lua un ou roșu și venea la patul meu se închina cu el la icoane și apoi îmi freca obrajii ca să fiu roșie-n obraji, frumoasă și sănătoasă, iar eu cu ochii încă lipiți de somn mergeam în bucătărie. Acolo ne așezam cu toții la masă, eu, mama și tata ciocnind câte un ou roșu și spunând: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”
Urmau apoi surprizele… haine noi pentru mine, mama și tata. Era musai să ai îmbrăcăminte nouă, mai ales copiii. Altfel, în ziua de Paști te călca primul măgăruș pe care îl întâlneai în cale.
Pentru hainele noi mama strângea ban cu ban tot postul. Acesta era darul nostru, dar pentru aceasta știam că trebuia să-i ajutăm pe părinți la treburile casei, dar mai ales să fim cuminți în post, să nu întoarcem vorba înapoi, să fim buni, să spunem rugăciuni și să nu supărăm pe nimeni.
După prima masă în familie, mama mă trimitea la mătuși, vecine, la nașele mele și la bunica. Până veneau și părinții noștri să luăm masa de Paște în familie, acolo ne întâlneam cu toți verișorii și toate verișoarele mele.
Înainte să ajung la bunica, treceam pe la nașa mea de botez, pe la vecine și mătuși. Le sărutam mâna și îmi dădeau un ou roșu și câte un mic dar de la fiecare: batiste brodate, broboadă cu dantelă croșetată, șorț în culori vesele, iar până la bunica salutam pe toți oamenii cu care mă întâlneam – „Hristos a Înviat!” – și fiecare dintre ei avea o vorbă bună pentru mine – „Ce rochie frumoasă ai!” – sau – „Halal de mama care te-a învățat să te porți!” – și eu pluteam, atât de fericită eram pentru că lumea mă lăuda… Zburam ca un fulg de bucuroasă ce eram pentru darurile primite, dar mai ales de șorțul viu colorat și brodat primit de la nana mea de botez, Anghelița.
Când am ajuns la bunica, mă așteptau cu nerăbdare verișorii și verișoarele mele, curioși să vadă ce mi-a adus măgărușul, dar mai ales să încingem joaca. Bunica, la fel ca și mama, ne freca pe obraji cu oul roșu ca să fim sănătoși și ne lua pe fiecare în parte, Gheorghiță, Mitică, Nicu, Mițica, Mitu, Valentina, ne învârtea să vadă ce hăinuțe am primit de la măgăruș, iar după hainele primite însemna că unii dintre noi au fost mai cuminți, alții mai puțin.
Dintre noi, verișoara mai mică, Valentina, era cea mai frumos îmbrăcată. Cu o rochiță roșie cu volănașe, funde la cozi, sandale din piele cu model și șosete albe cu ciucurași, ce mai, era cea mai frumoasă!
Și Mițica, verișoara noastră mai mare, avea haine noi, dar nu avea funde la cozi. Eu fusesem chiar cuminte, însă bluzița mea era de anul trecut. Mi s-a părut cam nedrept… și atunci, verișoara noastră mai mare a făcut un semn către mine să ies afară. Împreună am hotărât să o pedepsim pe Valentina: să-i scoatem fundele de la cozi, să-i rupem ciucurașii de la ciorapi… să aibă și ea mai puține haine noi.
De verișori nici nu ne păsa. Și ei erau frumos îmbrăcați, dar n-au stat să numere câte haine noi are unul, câte celălalt. Ei au ieșit afară și au început joaca prin curte, prin grădină. Își găsise fiecare câte un băț și erau călăreți.
Când a ieșit și Valentina afară, mândră ca o păuniță, am început să căutăm ceartă… rochia-i prea lungă, și prea roșie, și ciucurașii parcă ar fi de la cai și-am început s-o smotocim, chip că-i așezam fundele. Când s-a dumirit ea mai bine, nu mai avea nici funde, nici ciucuri la șosete și deodată au început țipetele.
Avea un plâns de trezea și morții din groapă. Bunica a venit repede în curte și văzând isprava noastră ne-a luat în casă pe toate. Mai întâi a liniștit-o pe verișoara noastră mai mică care plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. Suspina și-și dădea ochii peste cap încât ne-a înduioșat și pe noi, ș-apoi atunci au început plânsetele adevărate încât bunica nu mai știa pe care dintre noi s-o împace mai întâi.
Ne-a luat pe fiecare în brațe, ne-a împletit codițele și ne-a certat ușor: „Voi sunteți ca surioarele, să vă aveți bine… să nu vă mai certați… uitați-ii pe verișorii voștri ce frumos se joacă… Haideți în curte să vă jucați cu ei…” Ne-am luat de mână și am ieșit în curte lângă verișorii noștri și ne-am jucat fericiți, ocrotiți de bunica noastră care știa întotdeauna să ne împace.
Mai târziu când ne-am întâlnit cu toții, părinți, unchi, mă-tuși, la masa de Paști în familie, la bunica, am înțeles cât de bogați suntem că ne avem unul pe celălalt.
Cât a trăit bunica, și a trăit destul, obiceiul cu masa de Paște a rămas, numai că acum eram mai mulți… și când începea joaca verișorilor noștri mai mici, curtea bunicii se umplea de câți nepoți și nepoate avea …Noi, cei mari, ne amuzam de jocurile și hârjone-lile dintre ei. …Tot bunica era cea care îi liniștea.
Și să știți, că și pe vremea noastră erau iepurași de Paști, dar ei trăiau pe câmpuri…nouă însă ne plăceau măgărușii pentru că trebuia să muncim pentru hainele noi… altfel ne călcau cu copitele, ca să ne învețe minte!
Cu dragoste… din amintirile mele!